“Glimbocanii” şi Partidul

Apărut la un an după Caractere, cel de-al doilea volum de “interviuri” al lui Alexandru Monciu-Sudinski, Biografii comune (Bucureşti, Cartea Românească, 1974) mută centrul de greutate socio-culturală dinspre uzină spre ogor şi deplasează “ancheta socială” de la colectivitatea retardaţilor în halat la cea a înapoiaţilor în cizme din cauciuc de anvelopă. Cartea e împărţită în trei secţiuni cu sonorităţi faulkneriene: Oamenii din Glimboca, Familia Plătică, Alte dialoguri, fiecare ocupîndu-se de efectele proletarizării lumii rurale în epoca stalinistă şi ceauşistă şi, prin extensie, de psiho-dramele brutelor săteşti.

Cum Glimboca este o comună reală, uşor de găsit pe hartă la 5 km. de Oţelul Roşu, ni-l putem imagina pe Monciu-Sudinski călătorind într-un Jiguli sau un IMS dinspre Caransebeş, pregătit să deschidă magnetofonul la casa de cultură (sau să-l închidă, după cum îl roagă Plătică Eugenia, cînd vine vorba să-i povestească o “întîmplare îngrozitoare” despre un şef -p. 112) şi să înregistreze realitatea socialismului “la cald” şi “la temperaturi înalte”, mai ceva ca în topitoria de la Galaţi. În fond, dacă cenaclul “Petică”, descris în Caractere şi frecventat de “felceriţa” Elena Vînău, există cu adevărat (ba chiar cu un conducător, poetul Valeriu Gorunescu, inventariat de Marian Popa în Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a doua, Bucureşti, Albatros, 1977, p. 251 şi în Istoria literaturii române de azi pe mîine. 23 august 1944-22 decembrie 1989, II, Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001, p. 593 şi autor al unor producţii neo-gîndiriste ca Pămînteanul sau Transhumanţă, publicate în revista Luceafărul), de ce n-ar exista şi căminul cultural al “glimbocanilor”?

Dar la Glimboca se poate ajunge şi din fotoliu, pe calea imaginaţiei. În ghidurile turistice ale a