Putem desluşi cu suficientă uşurinţă în poezia lui Ilie Constantin o atracţie-repulsie faţă de materie. Arghezian sub acest raport (însă fără nici o înrîurire formală), autorul Fiarei trăieşte drama unui concret acaparant ce ajunge a se îndoi de sine, provocînd o similară îndoială a spiritului. Criza concretului e şi criza spiritului, împovărînd o fiinţă scindată care se apropie şi totodată ia distanţe de ea însăşi, care zadarnic năzuieşte la o unitate fatalmente refuzată. Fiinţă plină în aceeaşi măsură de abstracţia zărilor şi de concretul lucrurilor: „Văzduhul umblă, apa stă de veghe,/ totul e patimă şi nepereche;/ un dor de Unul infinit mă-ncarcă,/ sînt plin de zări şi lucruri ca o arcă” (Plata luntraşului). Cumpăna delicată nu se poate menţine, întrucît aviditatea faţă de „lucruri” se autodenunţă, acordînd preeminenţă „golului” spiritual, fără ca totuşi acesta din urmă să-şi proclame consecinţele ultime, anihilante: „O lăcomie sînt prin lucruri,/ un gol subit cerînd adăugire,/ în drumul spre nisip, sînt un prilej/ ogolioasei vieţi, inel deschis prin solul lumii/ prin care fug răgazuri lacome” (Răgaz). Evident, „sufletul” (anima) doreşte a evada din temniţa carnală, a se înălţa către siderele lui animus: „Iată în carne sufletul cum arde/ din cupa ei dorindu-se afară./ Şi zilele se spulberă departe/ spre stele, cu o flacără amară.// De unde, cum, de ce mă căutară/ aceste patimi şi aceste arte?/ Rămîne doar cenuşă dintr-o carte/ pe fluviu risipită, într-o vară.// Rămîne pas de anotimpuri lente,/ umblînd pe zările indiferente,/ şi vis, şi-un nume tulbure-n memorii.// Eu sufletul mi-l văd cu lungă pace/ cum din răgazul orei se desface/ cum se despart la dunga nopţii zorii” (Plata luntraşului). Dar situaţia nu e deloc simplă în cîmpul unei structuri duale, care se exprimă la modul unei dialectici cosmice, prin succesive înaintări şi retrageri faţă de materia ce al