Mircea Ivănescu e un mare poet fără nici un vers memorabil. Multă vreme am crezut că o astfel de situaţie e o contradicţie în termeni. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine Mircea Ivănescu a fost primul care mi-a clătinat o asemenea convingere, formată de lectura poeţilor clasici, romantici sau moderni. Dar, dacă nu există nici un vers-vedetă (şi în poezia lui Mircea Ivănescu chiar nu există astfel de tresăriri de orgoliu ale expresivităţii), atunci şi poemele se uniformizează, atât în sensul omogenităţii interne a fiecărui poem luat în parte, cât şi în sensul perfectei egalităţi a unui poem cu alt poem. Prin urmare, nu ar fi cu nimic mai îndreptăţit să fie ales din serie unul în detrimentul altuia, ca mai reprezentativ. Poezia lui Mircea Ivănescu este, în principiu, neantologabilă. Pare că logica internă a actului de creaţie nu ar îngădui selecţia. Teoretic, nu se poate, dar practic, trebuie şi se poate.

Timp de trei decenii, de la debutul său în 1968 cu volumul versuri (aşa îşi va scrie consecvent titlurile, fără iniţială majusculă) şi până în 1996, când propune prima selecţie, tot cu titlul versuri, Mircea Ivănescu nu a publicat nici o antologie, dacă nu luăm în seamă traducerile în engleză realizate de Ştefan Stoenescu, în 1983, în other poems other lines, la Editura Eminescu. A acumulat, până în 1989, cu o rată ritmică de productivitate egală, netulburată, douăsprezece volume proprii şi două în colaborare (amintiri, unde îi are alături pe Florin Pucă şi Leonid Dimov, şi commentarius perpetuus, cuprinzând poeme în dialog cu Rodica Braga), dar nu şi-a permis luxul nici unui bilanţ, aşa cum şi l-au îngăduit alţi poeţi, cu asupra de măsură, devenită lipsă de măsură, cu exagerări supărătoare prin repetiţia bilanţurilor la intervale mici. O criză de creaţie pare să fi intervenit în evoluţia lui Mircea Ivănescu după 1989, din moment ce în acest inte