În mod normal, upper-cut-ul recepţionat de pesedei din partea Uniunii Europene ar trebui să mă umple de bucurie. Îmi văd confirmate, de la cel mai înalt nivel, toate diagnosticele puse actualei, iresponsabile, puteri. Am scris — şi n-am fost singurul — sute de articole pe tema aroganţei şi orbirii arătate de pesedei. Mare prost trebuie să fii să ignori avertismentele Occidentului, bazându-te doar pe şmecheria tradiţională şi pe experienţa limitată a coruperii sau a “împrietenirii” cu unii funcţionari de la Bruxelles ori din alte capitale europene. Dincolo de mizeria morală a unora dintre ei (vezi cazul Matser), regulile şi instituţiile funcţionează în cele din urmă.
Să te consideri cu sacii în căruţă şi, simultan, să te îneci la mal, e, în sine, o performanţă. N-am, însă, nici o bucurie că suntem ameninţaţi cu trântirea uşii în nas. Motivul e simplu: de suferit vom suferi tot noi, oamenii de rând. Oricâtă mizerie va fi în România, oricât va bântui sărăcia, nemernicii care ne-au adus la sapă de lemn s-au pus la adăpost. Au conturi în străinătate, afaceri prospere ce se vor derula şi în continuare. Prin urmare, drumul spre Europa e unica şansă ca, în anii următori, să n-ajungem cu toţii să cerşim prin şanţuri.
Doar cine n-a observat regrupările din interiorul partidului e uimit de situaţia-limită la care s-a ajuns. În ciuda sondajelor, în ciuda exprimării pe-o singură voce, în ciuda reţelei strânse de interese ce-i leagă pe oamenii lui Năstase-Iliescu, monolitismul partidului e departe de perfecţiune. Printr-un paradox pe care vor trebui să-l dezlege oamenii lui Dâncu, ceea ce face forţa partidului — sistemul mafiotic — reprezintă şi slăbiciunea lui mortală. Disensiunile dintre îmbogăţiţii de partid şi cei care-au făcut carieră pe baze ideologice („dând cu papagalul”, cum se spune) a ajuns la un punct critic.
La o analiză a
