Natura moartă supradimensionată, în cadru aurit, nu-şi găseşte liniştea: fructele şi legumele pe care le privim se scofâlcesc, iar din burta peştelui roşu, care contemplă publicul cu ochii săi stoici, apar nenumăraţi viermi. După mai puţin de o oră, procesul de decompoziţie animă, în mod neaşteptat, imaginea. Realizez că este vorba de o scenă filmată accelerat şi nu de reproducerea unui tablou. Natura moartă, materie vie care se descompune dar, în acelaşi timp, se poate recompune, reprezentând o serie de imagini digitale, raporturi matematice, coduri pure, pare eliberată de impurităţile materiei pieritoare. Acest joc de compoziţie, decompoziţie şi recompoziţie are loc într-un fost bufet de clasa I din gara oraşului Basel („Gare du nord”), situat la frontiera germano-franco-elveţiană, un fost restaurant în stil baroc industrial, cu mult lemn întunecat şi cu un mare ceas de gară. De curând a fost amenajat ca sală de concerte de avangardă.
În această seară, publicul se află aşezat în jurul unei mese rotunde, acoperită cu o pânză albă, ca o imensă cămaşă funebră. Asist la o reprezentare scenico-muzicală dintr-un ciclu numit „Vanitas”, dedicat unui dialog între concepţia barocă a morţii şi aceea contemporană. O mică orchestră, dirijată de Knut Jensen, execută o cantată de Buxtehude despre cele şapte părţi ale corpului lui Iisus („ad pedes”, „ad genua”, „ad manus”, „ad latus” etc.), cântată de studenţi ai renumitei „Schola cantorum basilensis”, care, în costume şi roluri de chelneri, servesc o cină somptuoasă. Punerea în scenă, aparţinând lui Björn Jensen, fratele dirijorului, este de un suprarealism decent, ideea fiind că acei servitori, în pauzele lor de lucru, descoperă mai multe aspecte ale morţii, în relaţie cu structura cantatei dedicate părţilor trupului lui Iisus. Clipele cele mai intense sunt acelea în care se joacă ruleta rusească – cu un sing