Pentru generaţiile mai tinere, Ion Vianu nu este tocmai o figură familiară. Din scurta prezentare a cărţii aflăm că este specializat în psihiatrie, a publicat chiar o Introducere în Psihoterapie (Dacia, 1975), un volum de eseuri, Stil şi persoană (Cartea Românească, 1975), precum şi mai cunoscutul volum de convorbiri cu Matei Călinescu Amintiri în dialog (Litera, 1994, ed.a II-a, Polirom, 1998). În 1977 a emigrat în Elveţia şi a fost un colaborator constant al Europei Libere. Caietele lui Ozias este, aşadar, debutul literar al lui Ion Vianu.

Subiectul romanului ar fi, foarte pe scurt, cam acesta. Un anume Dan Naidin, autoexilat în străinătate, se întoarce în ţară la jumătatea anilor ’90 şi descoperă că, de fapt, fusese înfiat. Va face nişte investigaţii şi o va afla pe mama adevărată, apoi chiar şi pe tatăl său (aceştia nu trăiau împreună): Radu Popescu - Călăraşi, un personaj decadent de viţă nobilă, care îi va încredinţa un foarte ciudat jurnal. Citind aceste însemnări, îi va atrage atenţia Puiu Ozias, un bătrân de 100 de ani, amant al mamei lui Radu Popescu, bunica lui Naidin. Acest misterios Ozias, văzut ca „martorul cel mai preţios al secolului”, are, la rându-i, câteva sute de caiete cu însemnări întinse pe zeci de ani, caiete oferite spre descifrare şi publicare lui Vlad Chelfănescu, angajat al Muzeului Literaturii.

Cei doi noi posesori de jurnal (o generaţie mai tânără decât diariştii) se caută şi încearcă, folosindu-se mai ales de adăugirile orale ale bătrânilor, să pună cap la cap informaţiile din cele două jurnale cu scopul de a reconstitui „istoria secretă şi adevărată a secolului”, pornind de la adevărul politic al anilor ’40-’50. Vor apărea astfel o mulţime de personaje politice reale şi fictive, dar şi ale vieţii private româneşti din epocă, majoritatea cu descendenţă nobilă, fiecare implicate, în felul său, mai mult sau