Şi mor. Se ofilesc, se pierd sau sînt distruse. Ne privesc. Uneori, chiar ne judecă, ne sfătuiesc. Cîteodată le privim – privindu-ne – şi noi. Şi încercînd să ne cunoaştem. Portretele sînt o altă dimensiune einsteiniană a lumii noastre.
Viaţa fotografiilor nu e cu mult mai lungă de o viaţă de om. Treptat, portretele pălesc de pe cartoanele-suport, trăsăturile li se şterg, la fel şi evantaiul de lumini şi umbre, care nu mai contrastează şi ajung să se anihileze reciproc. Şi totuşi n-am văzut pînă acum niciunde vreun carton perfect albit, purtînd legenda – scrisă sau verbală: „Această poză mi-a reprezentat un străbunic”.
Mai înainte de a dispărea total, figurile umane, siluetele omeneşti ajung reduse la esenţă. Drumul fotografiei spre neant duce de la particular la general. Ca şi memoria noastră. Ne amintim – ca specie, acum – numele, faptele unui personaj ce ţine de o istorie oarecare, apoi, treptat, cu minime excepţii, el devine: „un unchi al tatei” sau „un prinţ loren” sau, şi mai rău, „un personaj de epocă”, „un invitat”, „o rudă”, „un turist”. Şi doar după decoruri şi îmbrăcăminte mai putem fotografiile/ portretele să le datăm. De nu cumva, cînd au pozat, erau deja în costum de carnaval... Căci totdeauna, peste tot, carnavalescul e o punte peste timpi şi spaţii. Retrodatarea şi retrolocalizarea unui carnaval e cvasiimposibilă în lipsa unor adjuvanţi precum Ca’ d’Oro ce se pierde în zare.
Módele trec. Paradoxal, tocmai de aceea sînt un mijloc de datare. Nonconformiştii în materie de modă, cei care se îmbracă numai cum vor ei – şi nu adoptă uniforma zilei sau sezonului – sînt totdeauna excesivi. Uneori, în orgoliu: port bicorn, deci sînt Napoleon, va şti o lume întreagă şi peste milenii. Iar alteori, în indolenţă: sînt eu însumi şi nu-mi pasă ce cred ceilalţi, nici acum, nici după veacuri. Şi totuşi, în acest din urmă caz,
