Am întâlnit-o prima oară la examenul de admitere în Conservator. Părea plăpândă, asumându-şi firea sufletelor gingaşe de a se prăbuşi la primul refuz ori eşec, după cum un cât de mic succes o încuraja şi o fortifica. Îmi amintea de acele flori îmbobocite prin văi, care se ofilesc dacă sunt răsădite prea aproape de cer, acolo unde se iscă furtunile şi arşiţa soarelui este mult prea puternică. Nu a fost chiar aşa. Emigrată acum douăzeci de ani în Germania, Violeta Dinescu şi-a etalat imensul rezervor de tenacitate, demonstrând că în viaţă nu există soluţii, ci doar forţe în mers, pe care trebuie să le înfrunţi, şi soluţiile le urmează. Am reîntâlnit-o recent la Carl von Ossietzky Universität din Oldenburg, locul unde s-a aşezat cu ceva timp în urmă după un periplu universitar plin de vervă şi frenezie (Hochschule für Kirchenmusik din Heidelberg; Hochschule für Musik din Frankfurt; Fachakademie für Kirchenmusik din Bayreuth). Mi-a povestit despre aventura proiectelor ei de acreditare a muzicii româneşti în mediile academice germane, mult prea puţin familiarizate cu, de pildă, muzica noastră bizantină, cu creaţia lui Enescu ori a compozitorilor români contemporani. Drept pentru care a purces la o adevărată cascadă de seminarii şi colocvii, pe care le ticluieşte şi pritoceşte cu grijă şi pasiune, precum şi la derularea unui ciclu de concerte intitulat Musik unserer Zeit, în care prezenţa românească este semnificativă. Ar fi putut fi o simplă spectatoare a vieţii muzicale. Meseria de martor pare însă să-i provoace o oarece repulsie. Ce rămâne şi cum sporeşte dacă nu participă? Pentru ca să existe, trebuie să fie părtaşă la evenimente. Altminteri, sămânţa neexprimată nu înseamnă nimic, ea neputând pretinde să se admire într-un arbore, la alcătuirea căruia nu şi-a folosit puterile. Dar Violeta Dinescu nu este doar un animator cultural. Creaţia ei, remarcabilă sub rapor