17 octombrie 2003. Grădina Luxemburg, unde cel mai mult îi plăcea să se plimbe lui Cioran, însoţit, în ultimii ani de viaţă, după cât ştiu, de Sanda Stolojan, deţinătoarea multor reflecţii inedite, probabil, ale filosofului sibian... Nu sunt sigur; dar, bănuiesc, sumbru cum era, că lui i-ar fi plăcut mai puţin expoziţia frivolului Botticelli deschisă în parcul Palatului Maria de Medicis transformat de Senatul francez peste două secole şi ceva, 1879, în loc public de agrement.

Expoziţia atrage o mulţime imensă. Semn că marele pictor italian a cucerit, – destul de recent, de altfel – gustul, pot spune simpatia maselor, faţă de arta, de tehnica multiplicării, aceasta putând fi alăturată, uneori, afişelor moderne ale massmedia. Totul, până la manieră. De aceea, Botticelli (Butelcuţă) s-a şi desprins atât de târziu de ceilalţi renascentişti, şi asta datorită obsesiei ce o avea faţă de genul frumos. Nici o epocă din lume, de la epoca de piatră, până în secolul ce abia trecu şi cel în care intrarăm, nu a înfăţişat femeia mai idealist ca el, începând cu Primăvara şi până la Naşterea lui Venus, – aceeaşi şi aceeaşi paradisiacă fizionomie – intercalând între ele, cohorta de madone, cum se exprima un cronicar plastic străin.

Coincidenţa – care e, cert, une dame parisienne – a făcut ca, în aceeaşi perioadă, o dată cu expoziţia seriei nemuritoare de madone, să fie deschisă tot la Paris, la Galliero, asaltată de un public femenin febril, şi expoziţia închinată unui alt tip de madonă, vulgarizată – Marlene Dietrich, a cărei melodie a cucerit încazarmaţii ultimului război. De fapt, o trecere în revistă a garderobei femeii fatale a secolului 20, de la articolele cele mai intime până la rochia albă somptuoasă având linia unei lebede pe care erau prinse laolaltă, în devălmăşie, toate bijuteriile şi decoraţiile primite înainte şi după cel de al doilea c