Cuvîntul albanez care numeşte planta pe meleaguri valahe cunoscută drept anghinare seamănă în mod tulburător, am aflat din prima seară la Tirana, cu varianta lui românească, prilej cu care ne-am amintit toţi (adică eu, cei trei albanezi şi Marta, unguroaica originară din Transilvania) de rădăcinile ilire comune. Irina, moldoveanca, susţinea apăsat că nu vorbeşte româneşte, ea făcînd parte din comunitatea rusă – ceea ce, totuşi, n-o împiedica să ştie (şi-ncă prea bine) ce e aia „la botu’ calului”. Din păcate, cu anghinarea ni s-a cam terminat şi fondul lingvistic comun, asta dacă e să nu mai pun la socoteală fluturele descoperit ca prin minune la ultima masă, în mijlocul unei conversaţii anglo-franco-esperantistă despre utilizările în română şi bulgară ale balcanicului paparudă.

Dacă, într-adevăr, albaneza – numită la ea acasă shqiperise – iliră sau nu, nu seamănă, ca sonoritate, cu nici o limbă pe care s-o fi auzit vreodată (şi probabil n-aş recunoaşte-o altundeva decît în Albania), ţara ca atare îţi dă, ca paşnic cetăţean est-european postcomunist, un îngrijorător sentiment de familiaritate: aeroportul de la Rinas (vreo 30 km de Tirana), cu trei avioane pe pistă şi dotări de securitate primitive, aduce cu un Berevoieşti varianta internaţională, drumurile n-au mai fost reparate din juneţea lui Enver Hoxha (şi a lui Ceauşescu), iar cartierele rezidenţiale ale capitalei îţi aduc în minte un Voluntari expandat pînă la a adăposti 300 000 de oameni. Eram acolo în expediţie de jurnalism cultural (eu şi alţi 9 est-europeni), şi cred că tuturor, trăitori la Bucureşti, Sarajevo, Podgorica, Scopje, Split, Sofia, Ljubljana, Belgrad, Budapesta, Chişinău, Tirana ne-a făcut să ne simţim parte a aceleiaşi culturi a eternului nostru comunism. Minus, bine-nţeles diferenţele specifice, începînd cu celebrele foste adăposturi antiatomice ale lui Hoxha, cică buncăre,