Deşi trăieşte într-o Grecie agitată, care tocmai a încheiat preşedinţia Uniunii Europene şi se pregăteşte de Olimpida 2004, cu mari răscoliri ale autostrăzilor şi construcţii “extraterestre”, o Grecie în aşteptarea alegerilor generale, cu pătimaşe discursuri electorale, cu mulţimi dedându-se înfocat jocului Politicii - o lume a secolului 21 - Vassilis Vitsaxis (născut în 1920) este întruchiparea Poetului ce nu se lasă rătăcit. Trăieşte în armonie cu misterioasele ritmuri universale, într-o casă plină de cărţi şi lucrări de artă, între care, în mod simbolic, arzătoare de tămâie indiene, din argint: par nişte sarcofage ale poemelor, menite “scrumului” poeziei (versurile fiind „dricurile vreunui vis care s-a stins de îndată ce a fost aşternut pe coala albă de hârtie” - cum spune în Caetera desunt).

Pare la prima vedere ciudat că un om care a trăit atât de implicat în istorie, ca acest fost ambasador al Greciei la Consiliul Europei, la ONU, în SUA şi în alte câteva ţări ale Asiei Orientale şi ale Americii de Sud, nu s-a lăsat smuls din lumea esenţelor: explicaţia stă în harul său, care nu s-a lăsat distrus; un astfel de om iese luminat din înfruntări. În toată agitaţia “lumii de jos” n-a uitat că “permanentele colivii” în care se zbat oamenii au o poartă care se deschide brusc spre înălţimi şi prin care filosoful, poetul, misticul, circulă fără a fi condamnat să rămână doar într-un loc. Marea şansă a poetului e tocmai aceea de a trăi în lumi paralele, dând chip nevăzutelor (după expresia plotiniană, to en swmati aswmaton, necorporalul întrupat), ţinând în echilibru „cele de sus ca şi de jos”.

Două mi se par temele principale ale poeziei lui Vassilis Vitsaxis: exprimarea inexprimabilului şi translatarea între lumi, ambele, de sorginte antic grecească şi cu perioade de maximă înflorire în romantism şi simbolism. Cea dintâi e covârşitoare, ma