România şi Europa şi-au dat rendez-vous. Mai sînt trei ani lungi, dar care vor trece, vorba poetului, «ca clipe», pînă la momentul fericit cînd cele două personaje se vor reîntîlni, se vor saluta, îşi vor strînge mîna sau se vor îmbrăţişa, fiecare după fire şi protocol. Această întîlnire stabilită într-un viitor apropiat, însă într-un timp al imprevizibilului mi-a amintit de un film de aventuri văzut în copilărie, cu două personaje, doi bărbaţi care, tot aşa, stabiliseră o întîlnire. Era o comedie fără pretenţii la care am rîs în hohote, împreună cu toţi ceilalţi spectatori. Am rîs numai de unul dintre personaje. Cum se ştie, singurul care nu rîde deloc într-o naraţiune comică este protagonistul.

Era vorba de doi prieteni vechi, un englez şi un francez, care nu se mai văzuseră de multă vreme. Pentru că situaţiile prin care trec cele două personaje pînă la întîlnirea lor mi se par analoge cu cele ale României (pe post de francez) şi cu cele ale Europei (englezul), voi povesti filmul aşa cum mi-l amintesc acum, în spiritul, nu în litera lui, improvizînd atunci cînd memoria nu mă ajută. Filmul avea happy end, cum se şi cuvine în comedii, ceea ce mă face să fiu totuşi optimistă şi în legătură cu personajul România.

Ajuns la Paris după mulţi ani, un englez prezentabil pune mîna pe telefon şi-l caută pe bunul său prieten francez, de la care nu mai avusese vreun semn de ani de zile. Spre deosebire de britanic, de silueta lui bine proporţionată, ca de statuie, de chipul lui atrăgător şi impenetrabil, parizianul se arată a fi un orăşean tipic, rotunjit de traiul sedentar, casnic, pe figura căruia emoţiile se citesc ca-ntr-o carte deschisă. Englezul face economie de cuvinte, răspunde monosilabic, umbră de zîmbet, insesizabilă încruntare – introvertire. Francezul turuie dezlînat, se ambalează, face declaraţii despletite, rîde, se laudă, exclamă şi