Nu de mult am văzut filmul Dogville al lui Lars von Trier. Era într-o duminică geroasă. M-am dus de la ora zece şi l-am văzut de trei ori la rînd. Pînă la şapte seara. Tot personalul simpatic şi primitor de la Studio m-a tratat cu înţelegere şi compasiune. Afară fiind atît de frig, un cinematograf este, la o adică, un loc bun de dezmorţire, un adăpost dacă ai fugit de acasă sau chiar dacă fugi de tine. Salvezi uşor, astfel, o zi din viaţă. N-am vorbit cîteva ceasuri după aceea. Tîrziu în noapte mi-am dat drumul. Şi nu m-am oprit, ca Şeherezada, pînă nu s-au ivit zorii şi am căzut ostenită într-un somn greu. Ce năuceală! Şuvoaie de cuvinte, de imagini, de emoţii, de sentimente, de durere – mă durea, încă, tot corpul – de extaz plenar şi profund în faţa unei opere de artă cu totul şi cu totul desăvîrşită. Pînă la cel mai mic şi infinitezimal detaliu. Cine a văzut filmul mă înţelege. Cine nu a reuşit să-l vadă să meargă degrabă. Iar prietenii mei au trăit din plin, împreună cu mine, transa mea numită “von Trier”. Tare tipu’! Ce vreau să spun însă. Povestea este extrem de dură, este vorba despre trădări, despre un şir de mîrşăvii, despre un şir de violuri, despre urîtul din noi, despre crime, despre micimea şi putregaiul din noi, despre anvergura puterii, chiar şi în felul în care organizează spectacolul crimelor în lanţ, în final, ca în tragediile greceşti. Un incendiu de proporţii instalează pustiul din fiecare şi peste pustiitul oraş Dogville. Pe urmă, totul te doare. Nu rămîne colţişor din corp şi din minte nedureros. Şi se instalează tăcerea. Nu intuieşti nici o secundă ce va urma, situaţiile şi succesiunea lor te iau absolut prin surprindere. Felul cum este realizat filmul diferă fundamental de conţinutul tragediilor pe care le însumează. Atmosfera este patriarhală în acel cătun uitat parcă de lume, se instalează o poezie tulburătoare a luminii, a imaginilor,