Meritul este întreg al autorului, chiar daca, într-un cuvant preliminar, Gabriel Dimisianu aminteste de “neasteptat de buna primire” facuta acelui capitol si marturiseste ca “întampinarea” nu l-a “lasat nepasator”, dimpotriva, l-a stimulat sa scrie “si alte texte de aceeasi factura: critice si evocatoare” (subl. Mea).

Caz rarisim, dupa stiinta mea - un autor cu o lunga cariera si care, pe deasupra, este el însusi critic literar, nu se sfieste sa declare ca a fost “încurajat” de critica de întampinare sa continue într-o anume directie! Fara a-l suspecta pe Gabriel Dimisianu de acea buna si necesara ipocrizie care este un pseudonim al politetii, înclin totusi sa vad în aceasta reverenta ceva mai mult decat expresia unui neîndoielnic real sentiment de gratitudine. Facand-o, criticul delimiteaza de fapt un perimetru, instituie un climat si stabileste o atitudine. Suntem aici, pare a spune el în subtext, pe domeniul literaturii, chiar daca nu este vorba atat de carti si de autori vazuti în dimensiunea lor epurata si atemporala, cat de “evocari ale mediului nostru literar” si de “portrete de scriitori contemporani”. Sau daca nu cumva tocmai de aceea, terenul fiind natural unul mai accesibil “agresivitatii si grobianismului”, comportamente ce l-au facut candva pe unul dintre scriitorii evocati în carte, poet elegiac si om delicat, sa vorbeasca despre “teroarea exercitata de gorile asupra oamenilor”, detestata, se-ntelege, si de Gabriel Dimisianu însusi. Ambianta este, apoi, una destinsa, calma în orice caz, iar tonul e cordial, nu de rafuiala vehementa ori insidioasa cu viii si mortii. Deliberat sau nu, Gabriel Dimisianu se situeaza astfel, fara ostentatie, dar nu mai putin ferm, într-o certa opozitie fata de tendinta dominanta în memorialistica literara de data recenta, a confesiunilor cu functie de proteza pentru inavuabile frustrari, scrise cu mare consum de