Mult a cautat regizorul Cristian Juncu o traducere care sa-i convina pentru piesa Avarul de Molière si n-a gasit. Era chiar sa renunte la proiect. Dar, pentru ca vedea un Harpagon jucat neaparat de Dan Borcia la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, a ajuns la concluzia ca nu are decit sa traduca el textul. Scria si se distra. Actualiza textul, pastrindu-i umorul, nu de dragul modernitatii, ci ca sa sune cel mai bine pe scena. Propria traducere ii servea ca sa contureze si mai bine caracterul, ca sa faca evidente relatiile dintre personaje. Si, uite asa, traducind si rizind, cam 80% dintre problemele regizorale erau rezolvate chiar din text. In plus, disparusera constructiile „molieresti“, iar limbajul ii parea destul de actual si de firesc. Asta, fara sa cultive obraznicia sau licenta, numai ca traducerea sa se potriveasca lui 2004! Fiecare cuvint ajunsese justificat regizoral. Dar Cristian Juncu nu s-a oprit aici. A chibzuit toate replicile pina ce fiecare a inceput sa aiba ritmul si muzicalitatea unui vers. A actualizat textul, dar si montarea, incit ea sa fie pe potriva tinerilor care, daca nu recunosc muzicalitatea textului, macar se distreaza cind Cleantes tine o teleconferinta cu noul sau telefon mobil.
Iar batrinii, cei care mai au inca in cap traducerea lui Kiritescu, aceia, da!, poate se vor delecta cu muzicalitatea versurilor si cu citatele pe care Cristian Juncu le-a pastrat intr-adins din vechea traducere si pentru care a gasit formula regizorala a teatrului in teatru.
Cit despre personaj, ceea ce vrea regizorul sa arate nu e deloc stravechea lui maniera de a aduna si rasaduna, ci adincimile omenesti ale caracterului. Multi se pot regasi in lupta lui Harpagon de a aduna tot ce-i trece prin miini. Fiecare dintre noi, in viziunea lui Cristian Juncu, stringe tot felul de amintiri, cu care imbatrinim si ne purtam cu ele exact ca Harpagon
