Chiar si cind un spectacol are pe afis trecute, inainte de titlul piesei, vedetele, artistii, cronicarul nu-si iese din tipic cind da seama, lasindu-i pe acestia tot la urma, in ordinea prestabilita, nescrisa, a cronicii sale. Sint cazuri, insa, in care e imposibil sa procedezi astfel, fara a te plasa in afara realitatii.
Cum sa scrii despre Sorry de Aleksandr Galin, de la Teatrul „Bulandra“, cind ai plecat acasa binecuvintind harul Marianei Mihut, puterea ei unica de a ne da nadejdi, strabatind, pe firul subtire al nuantelor, granita dintre ris si plins, linga un Ion Caramitru care-si recupereaza, cu atita candoare, bucuria de a fi pe scena?
Inainte de a va spune cite succese internationale face aceasta piesa sovieto-rusa si ce adevaruri ne redescopera ea despre acel popor rus si despre destinul lui blestemat de istorie, cronicarul va va spune ca, fara ei, fara cei doi mari artisti, aceasta – a cita?– poveste despre sufletul rus si nu numai... ar fi ramas melodrama mediocra.
Cu ani in urma, am vazut in turneu la Bucuresti un tulburator spectacol intitulat Gaudeamus, in regia lui Lev Dodin, maestrul lui Yuriy Kordonskiy, regizorul spectacolului Sorry, coproductie cu UNITER. Mai mult decit orice, decit scena invadata de zapada, decit pianul coborind din pod, mi-amintesc de o fata corpolenta, o actrita foarte tinara care dansa, baleta incredibil, diafan. Mariana Mihut, in rochia de mireasa, mi-a readus-o in minte, impreuna cu tot misterul pe care-l transmit oamenii cind fac lucruri la care nu te astepti. Ceva asemanator se intimpla in Sorry. Nunta fantastica din subsolul unei morgi, unde se reintilnesc, in prag de batrinete, personajele, pare suprarealista (de aici, probabil, si ideea copacului tubular din decorul Ninei Brumusila). Dar actrita e vie, explodind in trairi contradictorii, de la tandretea cea mai juvenila la sobrietatea cea
