Cu totul alta este tactica României. Guvernul nostru nu critica niciodata pe fata deciziile Uniunii Europene, luarile de pozitie ale comisarilor ei ori exigentele impuse de catre tarile occidentale noilor candidati la integrare. În orice caz, nu pe fata. Uneori, când nu e de acord, mârâie pe furis, dar pozitia sa publica e, întotdeauna, de aprobare unanima. Nu rateaza nici o ocazie de a NU critica. Este întotdeauna de acord cu orice exigenta impusa de acquis-ul comunitar. Cu toate acestea, guvernul României este adesea criticat ca nu îsi respecta angajamentele luate, uneori, cum s-a întâmplat de curând, cu o severitate care merge pâna la amenintarea cu sistarea negocierilor de aderare.
Avem doua tari cu doua politici de negociere a integrarii foarte diferite. O tara critica ce nu îi convine si îsi negociaza integrarea de pe pozitii de forta (ceea ce înseamna egalitate). Alta accepta si ce nu îi convine si îsi negociaza integrarea de pe pozitii de supunere. Cu toate acestea, tara care îsi respecta angajamentele este aceea care a negociat la sânge fiecare act semnat, în timp ce tara care a acceptat totul fara nici o discutie nu respecta aproape nimic din ce a semnat cu larghete. Polonia critica si accepta greu, dar îsi tine cuvântul - de îndata ce si l-a dat. România accepta usor, critica numai pe la spate - si nu îsi tine cuvântul dat. Ai zice ca România întelege sa îsi manifeste dezacordul înselând, în timp ce Polonia si-l exprima criticând. România critica numai dupa ce semneaza - singura ei critica, daca o putem numi asa, constând din nerespectarea angajamentelor luate -, în timp ce Polonia critica înainte de a semna, pentru a se asigura ca semneaza un document pe care îl va putea respecta.
Din acest motiv, pentru guvernul român negocierile par fi o viclenie tactica, pentru guvernul polonez - un act politic (esenta politicii fiind negocierea). Pe
