Cu cît se cunosc mai multe despre varietatea limbilor, despre realitatea şi diversitatea uzului, despre modurile diferite în care se exprimă conţinuturi cognitive asemănătoare, cu atît e mai limpede că în lingvistică nu domină schemele simple şi regulile absolute: dimpotrivă, spaţiul fundamental este unul al interpretării, al interferenţelor, al fenomenelor graduale. Impresia că structura limbii ar fi clară şi perfect sistematică poate fi atribuită – istoric - unei anumite faze a structuralismului, cu iluziile şi utopiile sale; atemporal, ea se găseşte încă mai des în punctele de vedere didactic limitative (reflectate în întrebările şcolăreşti: „cum trebuie să luăm...?”, „ce trebuie să spunem că e...?”), sau în convingerile naive ale nespecialiştilor.

Volumul recent apărut al Gabrielei Pană Dindelegan - Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Humanitas Educaţional, 2003 – impune în primul rînd un alt mod de a vedea lucrurile, o perspectivă asupra gramaticii – singura acceptabilă în momentul de faţă, în plan ştiinţific – care elimină falsele probleme, inutilele dispute terminologice şi obsesiile analizei gramaticale unice. Complexitatea faptelor nu e subordonată nici schemelor tradiţionale, nici acelor modele de analiză modernă devenite autoreferenţiale, preocupate obsesiv de coerenţa teoriei înseşi. Autoarea, unul dintre cei mai importanţi lingvişti români, profesoară care a marcat gîndirea multor generaţii de studenţi la Litere, specialistă în gramatică dar şi cunoscătoare profundă a istoriei şi evoluţiei limbii române, introduce firesc, fără ostentaţie, aşa cum a făcut-o de fiecare dată în cărţile sale, ideile moderne - adaptîndu-le tradiţiilor lingvistice româneşti. Perspectiva asupra limbii e în această carte una declarat funcţională şi integratoare: bazată pe ideea că gramatica nu poate fi izolată de semantică şi comu