Dacă ar fi să le socotim câte ediţii complete ale clasicilor avem, degetele de la o mână ar fi prea multe. În afară de ediţia Eminescu începută de Perpessicius şi inaugurată în 1939, încheiată după mai bine de 50 de ani, mai există ediţia Delavrancea, cu mari lacune de text, înainte de 1989, datorită cenzurii, întregită de autoare (Emilia St. Milicescu), după, cu noi volume, din păcate, cu un aparat critic deficitar, ce se resimte mai ales de pe urma sociologismului epocii, şi, în fine, ediţia critică Liviu Rebreanu, pe care o îngrijeşte Niculae Gheran din 1968 (adică de 36 de ani) şi care, cu recentul volum 22 se apropie de final, urmând încă unul de Varia. Este poate cea mai norocoasă dintre toate, căci graţie competenţei şi abilităţii editorului, în anii comunismului, a reuşit să apară fără nici o tăietură – unică performanţă! – cele 22 de volume impunându-se monumental.
După ce a publicat corespondenţa de familie, Niculae Gheran adună acum corespondenţa cu confraţii şi nu numai, cu rare excepţii, ea având un caracter exclusiv documentar. Scrisorile lui Rebreanu sunt în genere ceea ce numim „lettres d’affaires”, n-au expresivitate şi relief în comparaţie cu ale unor contemporani, precum Tudor Arghezi sau Ion Barbu. Autorul e prin excelenţă pragmatic, lăsând prea puţin să se contureze portretul său interior şi individualitatea stilistică. Ele, de fapt, nu au stil, sunt pur informative, dar nu lipsite de importanţă, atât în privinţa biografiei lui Rebreanu, cât şi a vieţii literare româneşti din prima aproape jumătate a secolului trecut.
În cele mai multe epistole, scriitorul solicită împrumuturi băneşti, colaborarea la o revistă (către G. Ibrăileanu), intervenţii la autorităţi, când cu cererea guvernului de la Budapesta de a fi extrădat în Ungaria (1910) (Către Mihail Dragomirescu), amânări de plata chiriei, angajarea ca translator în