Lucrarea cea mai recentã a lui Robert Hahn*), Anaximandru şi Arhitecţii, pune în joc, într-un mod ingenios şi îndrăzneţ, o abordare interdisciplinară a originilor filosofiei greceşti. Cartea, cum spune Hahn în “Prefaţă“, explorează “relaţia dintre primii filosofi şi meşteşugari şi investighează tehnologiile arhitecturale, urmărind transmiterea lor din Egipt în Grecia.” Mai precis, autorul ne propune să “punem în legătură strădanille lui Anaximandru (şi ale lui Thales) în domeniul geometriei, astronomiei, cartografiei terestre şi cosmice, tocmai cu acele tehnologii, şi încearcă să situeze aceste activităţi în contextul social şi politic al Greciei arhaice”. Abordarea interdisciplinară a lui Hahn este una îndrăzneaţă în măsura în care autorul nu recurge la obişnuitele instrumente filologice şi arheologico-istorice, angajate de regulă în studiul originilor filosofiei greceşti, ci tocmai la un domeniu atât de îndepărtat precum e arhitectura şi alte domenii conexe (istoria artei, istoria arhitecturii etc.).

Dar de ce Hahn, atunci când caută originile filosofiei greceşti, se ocupă tocmai de arhitecţi, şi nu de, bunăoară, meşterii fierari, de ţesători, sau – de ce nu? – de moaşe? Pentru că era ceva în natura, metodele, şi doctrinele filosofiei ioniene (mai cu seamă în Anaximandru) care, în opinia lui Hahn, avea multe lucruri în comun cu arhitectura greacă arhaică, aşa cum aceasta apare mai ales în cazul templelor monumentale dedicate lui Apollo la Didyma, lui Artemis în Efes, şi Herei în Samos. Prin tot ceea ce au făcut, prin toate inovaţiile, procedeele şi tehnicile lor, arhitecţii ionieni au dovedit “că natura are o structură clară şi determinată, şi că muritorii puteau ajunge s-o cunoască şi s-o stăpânească“. Cu alte cuvinte, că nu era nimic misterios în natură, că “secretele” şi “puterile” ei ascunse îi erau accesibile omului. Iar acest proces de demis