Iată o pagină emoţionantă a romancierului portughez António Lobo Antunes, evocarea bunicilor pornind de la o fotografie ştearsă de vreme. Arta de a reconstitui pe un ton în acelaşi timp dubitativ şi precis o ambianţă de neuitat şi de a-l atrage pe nesimţite pe cititor, în ciuda aparentei detaşări reflexive ori tocmai datorită acestei eficiente strategii narative, în spaţiul vertiginos al amintirilor din copilărie (pe care am avut ocazia nu de mult să o cunoaştem prin intermediul frumoasei versiuni a romanului ,,Întoarcerea caravelelor” semnată de Micaela Ghiţescu) posedă aceeaşi irezistibilă forţă de convingere, indiferent de dimensiunea scrierilor, fie ele miniaturi poetice, cum este evocarea de faţă, fie opere de amplu suflu epic, cum este romanul amintit, pe care le-o conferă stilul inconfundabil al unui mare scriitor.

Portretul de familie din fotografie se transformă treptat într-o poveste, pentru că este nucleul ei iradiant, este partea cea mai luminoasă a unui trecut mereu latent, deşi estompat de vreme şi aproape pierdut în uitare, este aura de mister a existenţei.

Din această fotografie n-a rămas mare lucru, aproape tot fundalul s-a risipit, persoanele au început să dispară. Fundalul: un colţ de grădină cu un zid de piatră, câteva pete întunecate ce mi se par a fi arbuşti sau arbori, parcă şi nişte flori, ceva mai aproape, în stânga, cândva probabil în alb şi negru, acum, în cafeniu şi cenuşiu. Persoanele: bunica mea la cinci sau şase ani, ţinută în braţe de tatăl ei, mama ei în picioare, aplecată asupra lor. Bunica mea pare blondă, are ochii umezi, o rochiţă albă, stă în braţele tatălui ei, care la rândul lui se sprijină, cu guler tare şi mustaţă, de zidul de piatră. Se vede că începe să chelească, se văd câteva riduri. Mama bunicii poartă părul strâns într-un fel de coc, schiţează un zâmbet forţat undeva între ceea ce ar trebu