Văd aproape zilnic sutele de candidaţi la cules de căpşuni şi altele, în Spania. Oameni tineri sau foarte tineri, cei mai mulţi. Din cîte am stat de vorbă cu unul şi cu altul, toţi vor să strîngă un ban, „la căpşuni”, fiindcă în România nu numai că nu pot pune ban pe ban, dar au şi datorii pe care nu le pot stinge. Mulţimea asta, aparent informă, şi-a stabilit nişte reguli pe care le respectă. Nu ştiu cît de strict, dar de cînd trec pe lîngă ei, nu am văzut busculade şi înghionteli. Şi-au făcut liste, s-au organizat ei între ei, vorbesc unii cu alţii, deşi stau acolo la concurenţă. Bucureşteni sau veniţi din ţară se recunosc unii pe alţii, iar dacă nu eşti dintre ei, candidat, te simt imediat. Cei foarte tineri sînt mai senini, au chiar o veselie de tip „Ce-am avut şi ce-am pierdut”. Pe candidaţii care au o familie în spate îi adulmeci imediat. Sînt mai rezervaţi şi au aer recognoscibil. Nu stau la coadă pentru ei înşişi – vorba vine, înşişi, sînt mai multe femei decît bărbaţi –, încît una, două, privesc în gol sau spre cineva care lipseşte, încurajator-optimist. Sînt aici, e bine, îmi aştept rîndul. Dar şi priviri hăituite, ale celor care stau la coadă cu frica de a nu fi respinşi.

Dacă vorbeşti cu ei, afli că unii renunţă, temporar, la meserii pentru care au făcut o facultate sau o specializare după ce au terminat liceul. Profesori sau asistenţi medicali – poate că or fi şi medici printre candidaţi, n-am izbutit să aflu –, ingineri şi tehnicieni fără slujbă ori taximetrişti. Toţi şi-au făcut socoteala că în Spania vor cîştiga mai mult, făcînd pe culegătorii, decît în România, în meseriile lor.

Aceşti oameni au instinct de supravieţuitori, unii dintre ei. Dar mai sînt şi ceilalţi – şomeri sau oameni pîndiţi de şomaj ori care se scufundă în spaima zilei de mîine. Am înregistrat, în ultima vreme, sinucideri ale unor oameni care şi-au