Scriitorii, a căror imagine e construită de public doar pe dimensiunea sedentară - oameni care şed neclintiţi la masă - au avut o fascinaţie constantă pentru sport şi pentru eroii lui. Ei înşişi au practicat cu măsură sporturile timpului lor, le-au încercat doar ca amatori, dar au fost spectatori pricepuţi şi entuziaşti. În secolul al XIX-lea, prozatorii noştri erau destul de dinamici, se mişcau repede pentru ritmul epocii şi erau, în felul lor, foarte sportivi. Aveau, în orice caz, cîteva dintre calităţile necesare unui sportiv: curaj, încredere, energie. Nu se dădeau bătuţi cu una cu două. Practicau deopotrivă jocul politic periculos, călătoria diplomatică de performanţă, cu trenul, în interesul ţării şi drumeţiile cu poştalionul românesc sau per pedes, în interesul literaturii. Călătoria cu căruţele de poştă era o adevărată aventură, iar descrierile din Timotei Cipariu, C.A. Rosetti, Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica arată de cîte calităţi trupeşti şi sufleteşti, de cît antrenament şi de cîtă forţă morală avea nevoie călătorul, ca să scape cu bine la capătul unui drum mai lung. După călătorie, mulţi cădeau la pat, epuizaţi, bolnavi chiar, alţii, mai “talentaţi”, rezistau cu dinţii strînşi şi cu vorbe de spirit. Deşi în străinătate lucrurile stăteau bine, drumurile fiind mai netede şi poştalioanele cu arcuri mai elastice, voiajurile lungi erau la fel de solicitante. H. Ch. Andersen, de pildă, descrie în memorii, în termeni destul de asemănători cu Ghica, diferenţele dintre vremea cînd erai obligat să mergi cu căruţa poştei şi vremea deplasării comode, cu trenul, iar amintirea despre drumurile italiene îl cutremură.

Cît despre drumeţia pe propriile picioare, aceasta dezvoltă spiritul de echipă. În secolul neînfricării, descrierea unei mici excursii de vară moldoveană, cu munţi molcomi şi rotunjiţi, ia accente de cucerire himalayană. Dar i