Autoare, printre altele, a romanului Casa umbrelor (1996) (recent apărut în româneşte la Editura Vivaldi şi a cărui dramatizare va face, şi în România, obiectul unui spectacol realizat de Geo Saizescu cu studenţii departamentului de teatru al Universităţii Hyperion), Teolinda Gersão este una dintre prozatoarele portugheze contemporane a cărei operă a acumulat în decursul timpului numeroase premii şi a fost tradusă în mai multe limbi.
Din bibliografia ei mai citim: Tăcerea (roman cu care a debutat în 1981), Peisaj cu femeie şi mare în fundal (1982), Umbrele scânteietoare (1984), Calul de soare (1989), Arborele cuvintelor (1997), Claviatura (1991), Îngerii (2000).
Prin publicarea povestirii de mai jos, care aparţine volumului de proză scurtă Istorisiri de văzut şi parcurs (2003), dorim să familiarizăm cititorii români cu încă un nume de referinţă din literatura universală actuală.
Bătrâna era nespus de fericită. Păi, nu ducea ea o viaţă bună fără să-i lipsească nimic?
Chiar de dimineaţă găsise loc pe o bancă din parc, nici prea la umbră, nici prea la soare, tramvaiul nu fusese foarte aglomerat şi putuse să stea jos, brutarul îi spusese bună ziua cu un aer atât de simpatic când ea i-a pus pe tejghea banii pentru trei chifle, iar vânzătorul de la băcănie a mai stat de vorbă după ce i-a dat restul şi a întrebat-o dacă-i place noua marcă de cafea.
Răul la mulţi oameni era că nu ştiau să dea lucrurilor valoarea cuvenită. Majoritatea risipeau timpul şi fericirea, aşa cum risipeau şi banii. Dacă te uitai mai bine, puţini ştiau să profite de ce aveau. De exemplu, nu profitau de apa caldă, nici nu-şi aminteau să stingă imediat lumina când treceau dintr-o cameră într-alta, sau să oprească gazul puţin înainte ca mâncarea să fie gata. Da, câţi făceau asta? Şi pe urmă se mai şi mirau că nu le ajung banii până la
