În istoria literaturii, spectacolul oferit de critică este adesea la fel de captivant ca acela oferit de operele înseşi. În destule cazuri, opiniile critice se dovedesc mai puţin atinse de desuetudine; în cele mai multe, pentru cititorul contemporan, rezultă mai limpede din critică decît din literatură varietatea standardelor şi a criteriilor, schimbarea canonului, pierderile ori recuperările. În editorialul de astăzi, vreau să vorbesc despre descoperirile, uneori neaşteptate, pe care le facem străbătînd la pas peisajul critic din două secole de literatura modernă. Sînt, iată, cîteva cărţi, nu totdeauna băgate în seamă, din pricini felurite, care merită să fie semnalate. Despre studiul consacrat de Ciprian Siulea lui Maiorescu, am vorbit. Comentariile pe marginea lui n-au lipsit, ca şi recenziile la cartea în care se afla. Mult mai puţin a stat în atenţie o carte de acum cîţiva ani a lui Constantin Trandafir despre Creangă, în care humuleşteanul este inclus, spre plăcuta mea surprindere, în „cultura populară a rîsului”, formula prin care M. Bahtin îl caracteriza pe Rabelais. Voi reveni asupra cărţii şi a ideii ei principale. În 2001, la Cartea Românească, un tînăr critic a publicat un studiu intitulat Anti-Caragiale. Îi regăsiţi numele – Gelu Negrea – în numărul de faţă al României literare, sub un articol tot despre Caragiale, la fel de ingenios cum este şi cartea de acum trei ani la care mă voi referi mai departe.

Cum nu stă în intenţia mea să o recenzez, voi spune doar în treacăt că este consacrată Scrisorii pierdute, dintr-o perspectivă ludic-postmodernă (există chiar sugestii de jocuri menite să ne testeze agilitatea intelectuală şi un stil cîteodată în maniera lui Caragiale însuşi). Interesant este cu ce vine nou despre un autor comentat pînă la saţietate. Gelu Negrea se înscrie în descendenţa unor critici dispuşi să treacă textul au peigne f