Ne aflam îmbarcaţi zilele trecute, eu şi alţi concitadini, în autobuzul 133, călătorind ca vai de noi, la oră de vârf, dinspre Piaţa Romană spre Calea Moşilor. Înaintare trudnică, bară lângă bară, cu multe opriri între staţii. Trecusem anevoie de Dorobanţi, de Polonă şi din nou ne-am oprit. De această dată exact în dreptul unui indicator stradal, un fel de pancartă înfiptă în trotuar pe care scria ceva ce m-a intrigat: Parcul Ion Voicu. Eu ştiam dintotdeauna că din acel punct de pe Dacia se poate ajunge, tăind printr-o scurtă alee, în Parcul Ioanid. În vestitul parc Ioanid, un reper-emblemă al Bucureştiului. Cum de apăruse acel „Ion Voicu”?
Acasă mă interesez, dau telefoane şi ce aflu? Aflu ceva despre care s-a scris şi în ziare dar mie îmi scăpase. Anume că deputatul Mădălin Voicu, nu cu mult timp în urmă, ar fi intervenit la municipalitate să fie rebotezat Parcul Ioanid cu numele tatălui său, Ion Voicu, violonistul de mare faimă care locuise într-un imobil din zonă. Şi schimbarea s-a şi făcut, vrednicii edili ai Capitalei neîndrăznind să-l refuze pe deputatul cu gura mare. Nu ştiu dacă lucrurile s-au petrecut chiar aşa, dar un fapt este cert: Parcul Ioanid a devenit Parcul Ion Voicu, astfel cum, din autobuzul 133, am văzut scris pe indicatorul stradal. Nu-mi venea să-mi cred ochilor.
De ce însă atâta mirare, m-ar putea întreba cineva, de ce atâta mirare şi frământare? Străzi, pieţe, parcuri, toate trebuie să poarte un nume, vorba poetului, şi de ce nu l-ar purta şi pe acela al violonistului Ion Voicu? Nu a fost Ion Voicu un om de valoare al acestei ţări? Sigur a fost, voi răspunde, a fost un mare artist, nu încape îndoială. Şi a mai fost, pe deasupra, şi om de spirit, de umor subţire, spre deosebire de urmaşul său senator, care cultivă alt fel de umor. Mi-l amintesc pe Ion Voicu de la o emisiune televizată, probabil ultima la care
