Stimate domnule Lucian Raicu,
Sînt zile în care aş scrie un singur cuvînt, repetat de cîte ori intră-n cele două pagini liniate: tristeţe. Ieri, după o audienţă în care solicitarea mea a fost respinsă net, ieşit afară, în lumină, nu mai ştiam pe unde s-o apuc acasă. Şi cînd am ajuns, în cutia poştală, am găsit un aviz: sosiseră volumele de autor! Eram atît de supărat, încît n-am simţit nici o bucurie, dar nici una, cărînd pachetul şi desfăcîndu-l şi uitîndu-mă la cele 30 de dulapuri. Ce păcat. iar acum nu sînt în stare să scriu o dedicaţie, poate peste cîteva zile; mi-e sufletul strivit. Să nu vă supăraţi pe mine.
*
Singurul „spaţiu ocrotitor”, vorba lui Valeriu Cristea, a mai rămas această filă dreptunghiulară. În ea mă ascund dimineaţa, abia ieşit din somn, cu nelipsita ceaşcă de teracotă galbenă plină ochi pînă la buze cu cafea fierbinte. Luaţi un motan şi aruncaţi-l în mijlocul unei străzi duduind de tramvaie şi maşini şi-n panica lui veţi realiza neliniştea oribilă pe care o trăiesc de o săptămînă printre oameni pe care îi rog ceva extrem de simplu.
*
Tot timpul acestor zile, de cînd am sosit de la Neptun, umblînd în dreapta şi-n stînga, m-am gîndit la Ippolit, prietenul meu de zid. Îmi vine mai cu seamă în minte întîmplarea aceea (un necunoscut îşi pierde portofelul şi el, redîndu-i-l, îşi dă seama că-l poate ajuta într-o situaţie extrem de delicată) în care Ippolit, ştiind că o să moară, face un bine.
*
Dac-ar fi după mine, iată cum aş trăi! M-aş scula de dimineaţă la cinci jumătate-şase, mi-aş face o cafea mirifică, aş scrie scrisoarea pentru dumneavoastră şi m-aş culca dn nou! Adică vreo 23 de ore de somn şi o oră de comerţ afectuos între sufletul meu şi sufletul dumneavoastră. Nu mint. Am atîta nevoie de linişte, de pierdere a conştiinţei tr
