Oricine-şi ia un bilet circular, cu trenul, prin România, după ce-a făcut aceeaşi experienţă într-o ţară europeană (la alegere), îşi dă seama că legăturile cu vecinii noştri din U.E. sunt pur teoretice. Nu că n-am avea şi noi două mâini, două picioare şi-un cap. Avem. Dar nu prea ştim ce să facem cu ele. Sărăcia înspăimântătoare de la sate, mizeria indescriptibilă din oraşe, aerul dezolant de ţară tocmai ieşită din război, ce te întâmpină pe orice stradă, aduc mult aminte de Cuba, şi deloc de Irlanda şi Portugalia, cele mai recente membre ale „frăţiei” europene. Orice stradă din România e însumarea bolnavă a kilometri de tencuială căzută, murdărie acumulată pe caldarâmurile striate de crăpături şi cariate de gropi, ce dau impresia unui vulcan putred, lipsit de energie, incapabil până şi să erupă.

În schimb, la nivel moral, erupţie câtă vrei. Mafia economică a înlocuit mafia politică din vremea comunismului, iar banditismul de gaşcă se suprapune banditismului de stat. Ceea ce Europa a stârpit în urmă cu câteva decenii — corupţia, instabilitatea socială, abuzul politic — la noi se află în plină eflorescenţă. E inevitabil să se întâmple astfel? Nu cred. Argumentul e de găsit în tranziţiile din celelalte ţări post-comuniste. Dacă în unele din ele (Rusia, Albania, parţial Bulgaria) pot fi găsite identităţi comportamentale cu cele de la noi, în altele (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria) diferenţele sunt de la cer la pământ.

Până la urmă, e vorba de calitatea societăţii la care ne raportăm. Din „paria-comunismul” lui Ceauşescu, direct sau indirect sprijinit de majoritatea covârşitoare a românilor, nu putea ieşi decât ceea ce vedem acum cu ochiul liber: o societate pe drojdie, un mental colectiv deprimant, o viermuială umană fugind de responsabilitate ca dracul de tămâie. Frica românului de a-şi lua soarta în mâini se traduce în votul pentru part