24 oct. 2003. De la Grădina Luxemburg, mă hotărăsc s-o iau pe jos la vale spre Montparnasse pe strada Vaugirard, uliţa interminabilă de pe vremea când străbătea suburbia veche a Parisului anexată pe la jumătatea secolului XIX şi care nu avea să ajungă niciodată bulevard. Ca bulevardul comercial Rennes, de pildă, în care strada, încă rurală uneori, se varsă învăpăiată de amurgul înalt, oceanic, al soarelui puternic de toamnă, pe axa vest-est simetrică asemeni întregii croieli citadine; încât poţi să crezi că Dumnezeu, francez la un moment dat, când a făcut lumea, studiase la Sorbona Arhitectura ori Administraţia laolaltă cu un domn Haussman; confluenţă incendiată de snopul de raze înflăcărat al apusului, bucurându-se de curgerea a încă două gârle mai mici, însă pline de un tainic şopot, Notre Dames des Champs şi Saint Placide; de unde, de departe de tot îţi sare în ochi silueta,... creionul gros, gigantic al Turnului Montparnase, americanizat, după unii o pacoste, dar care mie îmi place...

Cartea lui Hemingway Parisul este o sărbătoare, în toamna mea luminată a lui 2003, eu o citeam şi o reciteam încet, ca pe un ghid parizian 1923, cu obstinaţia, cu îndărătnicia unui analfabet sârguincios. În noaptea ce urmase marşului meu lung pe Vaugirard aveam să visez, avea să mă tortureze, de fapt, o propoziţie a marelui american, un tinerel pe atunci de 23 de ani, când el scrie, după ce urcase pe Sfânta Genevieva, patroana Parisului, spre Panteon, trecând pe străduţa Discursului asupra metodei, unde chiar se află un local, La Méthode aproape de cofetăria La Madeleine; când scrie, vreau să zic, trecând prin locul acela, – şi traduc mai întâi în franceză: Les chevres descendaient la rue Descartes... Caprele coborau pe strada Descartes... Numai un prozator ca Hemingway putea să înregistreze o asemenea trecere; încât, oprindu-mă în jos pe străduţă, după ce urc Sf