Profesorul Paul Miclău nu e o persoană necunoscută, dimpotrivă: în rîndurile semioticienilor şi ale stilisticienilor, el era, pînă la sfîrşitul deceniului nouă, o autoritate în materie – o autoritate oarecum volatilă şi hermetică, dar o autoritate. Paul Miclău a reuşit să plece din nou în Franţa, ca profesor de română, pe la sfîrşitul anilor ’80; aflat departe de ţară în clipa cînd aici se prăbuşea regimul Ceauşescu, savantul şi-a menajat o remarcabilă abstragere intelectuală în faţa evenimentelor. Dovada supremă a acestei abstrageri: lăsînd semiotica pe planul doi, autorul a început să se consacre Poeziei, cu majusculă. Or, care este specia-emblemă a poeziei europene? Sonetul, fără îndoială. Iată-l aşadar pe Paul Miclău scriind sonete franţuzeşti într-un ritm mult superior celui în care şi-a scris cîndva studiile de semiotică şi oferindu-ne apoi o culegere strivitoare, un volum masiv de dimensiuni romaneşti. Nu-i roman, e o culegere de sonete scrise în limba franceză, în număr de 354. Le-am numărat de două ori, şi chiar atîtea sînt: 354. Împărţite în şapte cicluri.

Volumul Racines écloses (Constanţa, 2002) are de ce să uimească, dincolo de faptul că pînă acum doar florile puteau înflori: dovedind o măiestrie prozodico-lingvistică de nebănuit la un savant, poetul convertit scrie acum sonete franţuzeşti aşa cum respiră, le scrie cîteodată zilnic (după cum ne lămuresc datele aflate în dreptul fiecărei piese). Pentru a nu cădea, probabil, prea adînc în mecanica previzibilă, a renunţat la endecasilab, optînd pentru un vers mai lung cu o silabă, alexandrinul clasic, cupă ceva mai amplă, potrivită pentru un nou gen de inspiraţie.

Chiar după primele sonete, o asociere se impune cititorului, tot mai insistent. Fără să vrea, Paul Miclău îl continuă, ca poet francez, pe Al. Macedonski. Nu pentru că volumul Bronzes din 1897 al simbolistului român