Sub luxurianta imagistică întunecată şi sub platoşa sintaxei frînte, de-o personală alură, Liviu Ioan Stoiciu ascunde un suflet arhaic. O primă dovadă a acestuia o constituie amestecul de concret şi fabulos, ambii factori ai elementarităţii, cel dintîi sprijinit pe senzoriu iar cel de-al doilea pe puterea imaginaţiei, din concursul cărora ia naştere substanţa poetică. Efectul lor e contrastul care dă viaţă textului. Cu cît prezenţa fiecăruia dintre ei e mai apăsată, cu atît contrastul e mai puternic, sporind vivacitatea discursului. E aci o manifestare a uimirii în faţa lumii date ce se revelă simţurilor (omul arhaic e un copil), dar şi o tentaţie permanentă a trecerii într-o lume paralelă care amplifică ori numai dereglează semnificaţiile celei reale. Cotidianul se împleteşte la fiecare pas cu un soi de „metafizică” spontană, nedesfăcută de reprezentările fizice. O atare poetică se exprimă cu remarcabilă energie în abordarea temei morţii, căreia îi este închinat volumul la La plecare. Aci cotidianul e relativizat de factorul mitic, dar şi acesta se încarcă de materia cotidianului, precum o patetică formă de continuitate a vieţii ce nu se îndură a renunţa la nimic din ce-i aparţine. „Omul, la moarte, arată Lévy-Bruhl, în L’Âme primitive, încetează să mai facă parte din grupul celor vii, însă nu să existe. El a trecut numai din această lume în alta”. Prin urmare moartea nu e abstragere, ci o existenţă mai degajată, mijlocită de „descîntece băbeşti”, de o „magie” plurimilenară, saturată de înfăţişările familiarului rustic (aşa cum faraonii nu se puteau despărţi de slugile şi confortul lor nici în piramide, ţăranul nu se poate despărţi de factorii ocupaţiei şi orizontului său domestic): „stai liniştită, nu e decît un exerciţiu de pregătire... Cu/ acea forţă care alină corpurile/ cereşti, intră/ pe geamul zăbrelit: înfăcărarea ei nu ţine de multă vreme./ Cu aceeaşi