Premergător Zilei Unirii, Jurnalele tv anunţau că sud-estul ţării era sub omături; porturile maritime şi dunărene fuseseră închise; trenurile întârziau normal, sau erau chiar suspendate; majoritatea şoselelor din zonă se aflau blocate de nămeţi şi de coloane de autovehicule; viscolul smulgea acoperişuri şi copaci; troienele creşteau văzând cu ochiul camerei de filmat; oamenii aveau feţe şi vorbe disperate... Era Urgia începutului de secol!

Ei, şi în asemenea condiţii atmosferice de comă şi de groază, marii şi vitejii noştri oameni politici, sub impulsul unor înălţătoare sentimente şi simţind sângele dacilor clocotind-le prin vene, au purces spre Iaşi pentru a se prinde în Hora Unirii... Desigur că, în prealabil, au făcut chiar declaraţii în faţa camerelor de filmat – unele cam năstruşnice, însă, pe-o aşa vreme, cine mai stă să alcătuiască nu-ştiu-ce fraze academice ? Totul e să spui ceva care să adie a iz electoral – care-i problema1) ? Din păcate, sau, poate, din cauza vizibilităţii reduse, Dumnezeu n-a observat că (,) clasa demnitarilor, pătrunsă de fiorul cam necunoscut al patriotismului, dorea să dea acest test de sacrificiu, drept care nu a pus vreun trâmbiţaş din Apocalipsă să sune a pauză de publicitate – revenim în câteva secunde2); precizare: la televiziune submultiplii secundei sunt minutele... Şi astfel a început bejenia distinşilor demnitari spre “dulcele târg”, via Focşani, având şi scopul nemărturisit al spulberării credinţei multor pesimişti cum că ei n-ar fi în stare să aplice principiul caragialian “pupat Piaţa Independenţi” dacă interesele de imagine electorală o cereau. Culmea e că, peste toate, plutea elegant, şi dezinteresat ?, dorinţa să-i convingă de acest adevăr pe răzeşii de pe cele două maluri ale Milcovului (secat acum “dintr-o sorbire” de ger), şi pe transilvăneni, dar minus consiliul secuimii care tocmai elabora consti