Mircea MARTIN:

„Sint foarte emotionat, chiar ravasit de reintilnirea cu Cristian Popescu. L-am citit si l-am rascitit de nenumarate ori, dar, constat de fiecare data, nu numai ca ma prinde, dar ma farmeca intr-o tulburare repetabila. Tot ce am vazut si am ascultat acum mi se pare remarcabil, inca o data remarcabil. Ii sint recunoscator Teatrului Odeon, actorilor sai, regizorului Gavriil Pinte, care a reusit sa adune in acest scenariu toate registrele poeziei lui Cristian Popescu. Ma intrebam de unde vine pasiunea si caldura cu care actorii au intimpinat versurile lui. In primul rind, poezia insasi are un fior dramatic extraordinar, compusa din elemente contradictorii si amestecuri de tragic si comic, ironie si autoironie, tristete si umor suav si licentios. Dincolo de asta insa, poezia lui Cristian Popescu are o legatura unica in literatura romana, cu viata de fiecare zi.

Critica literara a vorbit despre aceasta coborire a poeziei in strada, in cotidian. Exista o intreaga traditie, exista invazia prozei in poezie. Dar modul in care Cristian Popescu a facut lucrul acesta este numai al lui si il face in chip radical. Nu ai nevoie de cultura poetica, nu trebuie sa stii cum e cu poezia moderna, cum s-a facut trecerea din Renastere in romantism si in modernism ca sa intelegi, ca sa simti ca acest poet iti spune ceva, fara sa aiba nevoie de intermediere. In acest contact cu vitalul, cu ceea ce este autentic sta si ratiunea placerii de a juca a actorilor. Cred, pe de alta parte, ca si contactul cu el ca persoana a fost stimulativ din acest punct de vedere.

Ceea ce m-a impresionat acum a fost o dimensiune la care nu m-am mai gindit, si anume sarcasmul poeziei lui Cristian Popescu, un sarcasm care vizeaza tocmai indiferenta, absenta, nimicnicia, insensibilitatea din noi. Circul lui Cristian Popescu e un fel de a ne provoca, de a ne trezi, de a ne fac