La sfîrşitul anului 2000, poeta Nora Iuga a surprins lumea scriitoricească de la noi prin publicarea insolitului roman Sexagenara şi tînărul. Primit cu entuziasm de critica literară, distins cu mai multe premii literare, inclusiv cel al Uniunii Scriitorilor, acest roman, devenit repede un best-seller, îşi trăgea seva dintr-un lung monolog al unei femei intrate în al şaptelea deceniu de viaţă, ţinut în faţa unui confesor mult mai tînăr, mut (tînărul nu scoate nici o vorbă în carte) şi pe alocuri plictisit. Tînărul are în economia romanului un rol pur convenţional. El oferă pretextul narativ pentru punerea în pagină a unui formidabil document de conştiinţă. Textul acelui roman scoate în evidenţă intensitatea greu de închipuit a vieţii interioare a sexagenarei, în contradicţie flagrantă cu placiditatea politicoasă a tînărului şi transmite un mesaj subliminal: trecerea anilor afectează fizicul unei persoane, nu şi sufletul; la nivelul trăirii sentimentelor acesta rămîne neschimbat; un om ajuns la vîrsta de şaizeci de ani percepe realitatea înconjurătoare cu frenezia din anii tinereţii, inima sa bate la fel de tare ca la douăzeci de ani atunci cînd se află în preajma vreunei persoane de sex opus care îi e pe plac, doar felul în care este el privit de cei din jur este altul; complexele aparţin societăţii care vede o incompatibilitate între evocarea iubirii şi ridurile de pe faţa unui om; probabil aceasta este principala dramă a oamenilor ajunşi la o anumită vîrstă, în special a celor în viaţa cărora dragostea a ocupat întotdeauna locul de onoare.

Lebăda cu două intrări duce cu un pas mai departe experimentul literar din Sexagenara şi tînărul. Confesorul a dispărut chiar şi din varianta sa pur formală, iar eroina, de această dată septuagenară, este singură cu gîndurile ei. Schimbarea, minoră la nivelul conţinutului, capătă proporţii revoluţionare în planul