Pentru că bunicul Victor mi-a povestit, de când a fost el cioban la munte, despre un ungurean şi un moldovean care au ucis un oltean să-i ia oile. „Păi, tataie, asta e o baladă, o poezie. Cred că ai învăţat-o la şcoală. De-acolo ştii povestea. Cine ştie dacă s-a întâmplat cu adevărat!”, „Bă, dacă îţi spun io că aşa a fost! Povesteau ciobanii ăi bătrâni. Şi ăla, care a făcut poezia aia, crezi că i-a venit lui aşa să scrie o scorneală!? Ascultă-mă pă mine: l-au omorât c-avea oi multe şi cu lâna miţoasă!”,

pentru că, după înflăcăratul şi teribilistul meu discurs ateu de la cei 16 ani cioranieni, bunica Margareta s-a îndoit: „Io mai ştiu, mamă!? Uneori mă gândesc şi io că poate Dumnezeu e, aşa, o lege dată de ăi mari ca să-i ţină pe oameni în frâu”,

pentru că bunicul Toma nu pleca nici măcar să cumpere pâine de la Cooperativă fără pălărie şi baston şi fără să-şi dea cu ulei pe păr şi pentru că, îndemnat să joace de mine (aveam 11 ani), a pierdut în autogară la Alba-Neagra toţi banii pentru operaţia de hernie; dar nu m-a spus lui tata,

pentru că bunicilor Elena şi Victor, C.A.P.-ul nu le-a lăsat decât curtea casei şi, timp de 40 de ani (practic toată tinereţea lor) au muncit pentru alţii şi până şi cenuşa din sobă o aruncau pe pământul colectivului; iar când, în 1990, şi-au văzut din nou în curte caii, căruţa, plugul, vacile, oile şi alte orătănii luate de comunişti, s-au pus pe plâns ca doi copii; aveau amândoi 64 de ani,

pentru că atunci când eram neastâmpărat şi făceam vreo boacănă, bunica Elena mă boscorodea cu „Sări-ţ-ar nasu’, să-ţi sară!”, iar bunica Margareta mă făcea „născocor” şi n-am ştiut ce înseamnă asta până în liceu când am citit Ţiganiada,

pentru că bunicul Victor m-a învăţat să dau cu coasa punându-mi o pălărie sub braţ care nu trebuia să cadă şi pentru că el chiar credea că n-o să mai