În bătălia genurilor şi speciilor literare dusă încă din antichitate, au cîştigat, pe rînd, liricul, epicul sau dramaticul. Tragedia, cu acei îndrăzneţi muritori încurcaţi de zei, amplul poem cu bărbaţi cărora le trece viaţa în zăngănit de arme, amorurile cu formă fixă sau cele cu rimă împerecheată între suspine şi, mai la urmă, romanul cu toate seducţiile lui furate de la celelalte specii au făcut, toate, ca dramaturgul, poetul sau romancierul să intre, unul în locul altuia, în graţiile publicului. Critica n-a intrat în luptă pentru că nu exista ca domeniu separat, deşi despre “arta judecăţii”, kritike, vorbeşte deja Platon. Ascuns discret în opera literară, criticul iese afară pe sfert sau pe jumătate din textele poeţilor, dramaturgilor şi prozatorilor abia în epoca modernă. Dar criticul întreg şi independent îşi separă teritoriul şi se proclamă autonom cam în acelaşi timp cu micile naţiuni, adică de pe la jumătatea secolului al XIX-lea încolo. Extrem de tîrziu şi, dacă ne gîndim bine, aşa cum n-a existat timp de atîtea veacuri, critica literară ar fi putut să nu existe deloc. Însă faptul că ea a apărut a schimbat faţa lumii cărţilor.

Să ne imaginăm cum ar fi arătat poezia, de pildă, fără umbra ei critică. Un volum de poeme nou apărut ar fi fost validat doar de marele public şi de poeţii înşişi, colegii de breaslă. Dar, chiar în perioada în care poetul este la mare cinste, nu există un public mare pentru poezie. Poeţii din secolul al XVIII-lea scriau adesea pentru 10-15 prieteni, cei din secolul al XIX-lea aveau un public preponderent feminin. Şi, oricum, de la “marele” public nu poţi aştepta prea mult, pe el abia îl înveţi, îl formezi, îl cucereşti sau nu, datorită unor circumstanţe care nu depind neapărat de tine. Cît despre colegii de breaslă, subiectivitatea lor este atît de mare, chiar obligatorie (altfel n-ar fi mari poeţi), încît nu te poţi