Orice poet, de la cei mai modeşti până la cei mai de seamă, poate fi comentat pe temeiul câtorva din poemele sale. Nu-l micşorăm pe nici unul procedând astfel; chiar scriind despre autori după ce am reparcurs toată opera poetică a fiecăruia, tipul de prezentare căruia îi rămân fidel îmi impune să examinez mai îndelung un număr redus de poezii, în speranţa că voi spune esenţialul despre poetul întreg.

Din abundenta producţie lirică a lui Ioan Alexandru (1941-2000) – ce-mi era familiară până la declanşarea lungii serii de Imne din care marele poet de până atunci se retrăsese în mod anevoie explicabilă... – am la îndemână o selecţie de autor, purtând deja titlul de Imne. Datând ansamblul antologic 1964-1973, poetul îl previne pe lector (,,iubit frate cititor”): „Cartea de faţă a fost scrisă în zece ani de zile şi de nopţi”; ea e aidoma unei cămăşi dintr-un fir, vestmânt pe care iubitul frate va aprecia singur cât de potrivit va fi el ,,cuvioasei Dumitale staturi”. Ioan Alexandru consideră că firul creaţiei sale îşi reînnoadă, sub semnul Imnelor, segmentele anterioare, adică volumele: Cum să vă spun, Viaţa deocamdată, Infernul discutabil, Vămile Pustiei, Imnele bucuriei.

Din însoritul volum al debutului, poemul Mânzul forţează amintirea. Mai întâi, prin naturaleţea amintirii unui tânăr ţăran (atunci la sfârşitul studiilor sale universitare la Cluj), care, negreşit, va fi înlesnit prin intervenţia sa, pe când abia ieşea din copilărie, naşterea unui animal: ,,Eram pe câmp, când răsăritul soare/ Întemeia în mine, strigând, o nouă zi.// Întinsă pe pământ o iapă înspumată/ Gemea aşa de gravă şi necheza uşor./ Mi-am suflecat cămaşa, îngenuncheat îndată/ Şi cum ştiui am dat un ajutor.”

Îngenuncherea în faţa venirii pe lume a mânzului este răsplătită de spectacolul instalării în viaţă a unei fiinţe încrezătoare în justificarea absolută