50 de ani este mult şi puţin totodată: este foarte mult faţă de o viaţă de om – pentru cei ce au văzut primele spectacole în „noua clădire” în 1954 s-a scurs parcă un mileniu – pentru istoria artei lirice româneşti cei 50 de ani sunt doar o secvenţă, dar foarte importantă pentru că i-a dat statutul stabilităţii. Până atunci teatrul liric nu avusese o „casă” a lui, vieţuind circa un secol şi jumătate într-un provizorat sărăcăcios, veşnic supus mutărilor, pribegind prin diferite săli nepotrivite atât pentru activitatea de pe scenă cât şi pentru public. Nici după instituţionalizare (în 1921) situaţia nu s-a schimbat, Opera Română fiind găzduită în sala de lângă Cişmigiu, „într-o ruşinoasă stare”, spunea Mihail Jora, şi după cutremurul din 1940 în micul local al Teatrului „Regina Maria” de pe chei, pe lângă care trecea tramvaiul zăngănind şi descurajând vocile mai slăbuţe. Doar aşa poate fi înţeles impactul avut asupra ansamblului şi a fanilor operei instalarea într-un sediu propriu, adecvat. Renovat recent, el îşi serbează semicentenarul cu un look împrospătat şi confortabil.

Toate acestea şi multe altele se pot afla din volumul semnat de Mihai Cosma, Opera naţională din Bucureşti. 50 de stagiuni în actuala clădire. El oferă un testimoniu asupra a ceea ce s-a petrecut stagiune cu stagiune: datele principale, repertorii, distribuţii, debuturi, oaspeţi etc. ca orice iniţiativă valoroasă la noi, s-a făcut sub presiunea timpului, ceea ce explică omisiunile (turneele, personalul tehnic) chiar nume; ele sunt de amănunt dar, pot întrista pe unii, cercetarea este meritorie şi utilă cu atât mai mult cu cât pentru prima oară acordă o atenţie egală şi spectacolului de balet, trecând în revistă circa 50 de titluri mari. Cât despre opere, 98 este o cifră notabilă, mai cu seamă considerând extensia stilistică de la Gluck la Britten sau Prokofiev şi creaţia contempor