Mai, 1976, Cheia. Kremlinul văzut prima dată în iulie 1974.
Zidurile roşii de cărămidă. Apoi, un galben-şofran, imperial, culoarea edificiilor şi palatelor de la Leningrad...
Galbenul de garnizoană chezarocrăiască, de grenadiri şi de ulani şi de disciplină cazonă, culoarea ce-i plăcea atât Mariei Tereza...
Un galben pe care Petru cel Mare l-a adus din apusul Europei întâi la Petersburg, fereastra, deschisă cu forţa spre lumea cealaltă, civilizată...
Devenind cu timpul un galben rusesc însă. Care a căpătat o nuanţă a lui, specială. Ceva ne- având nimic din exuberanţa caldă a unui lan de floarea-soarelui, ca la Van Gogh. Unul, chimic, din contră, de eprubetă, oarecum mohorât, dus pe gânduri, explicând nefirescul dogmelor panslaviste, bolşevico-staliniste, ulterior; cu toate că ruşii nu făcuseră decât să importe spiritul feudal al împărătesei austriece, ordonat, vecin totuşi cu Iluminismul, – ideea oricărui imperiu luminat, bazat însă pe autoritate...
În contrast, câteodată, pereţii albi de chilie ortodoxă des văruită...
Pe urmă, zidurile, „propriu- zise”, roşcate, nuanţa sângelui închegat, posomorâtă câteodată, înalte, groase, bine întreţinute, ca şi cum cu ele ar fi împrejmuită însăşi Vecia; sau doar Rossia... Oricum, duhul Împărăţiei stepelor nemărginite, aici sălăşluieşte, în interiorul acestei Impunătoare, Monumentale Neîncrederi, Suspiciuni, bine păzită, Indestructibilă.
Ori Kremlinul... n-o fi altceva decât... Sarcofagul lui Ivan cel groaznic?
Dacă, vreodată, Citadela, în loc de un complex administrativ, unde se iau decizii de care se cutremură tot pământul; dacă ea va deveni, cândva, doar un muzeu, ca Prado şi Uffizzi, atunci s-ar putea ca...
Deşi, nu se ştie niciodată...
*
Dar iată... O femeie bătrână, a
