Cu ceva timp în urmă, aproape imediat după traducerea în româneşte a Florilor pentru Algernon, un profesor occidental – altminteri bun cunoscător al vieţii intelectuale bucureştene – spunea că, într-un fel, cultura noastră se aseamănă mult cu un cobai condiţionat în timp să parcurgă la nesfîrşit acelaşi labirint, la capătul căruia nu găseşte niciodată bucata de brînză. Iar dincolo de latura ei umoristică, ceva adevărat există în această asociere; cel puţin asta-ţi vine în minte citind o carte ca Teatralizarea şi reteatralizarea în România (1920-1960) a Mirunei Runcan.
Cîndva, pe la sfîrşitul anilor ’30, Mihail Sebastian se plîngea într-unul din cele mai puternice articole despre teatru ale sale (citat în Teatralizarea...), de lipsa de atitudine a celor „de pe banca H” (rezervată în acea perioadă criticilor dramatici), de absenţa preocupării pentru dinamica din ce în ce mai sensibilă a concepţiilor asupra spectacolului în plin avînt de redefinire a acestora. Numai data de publicare face din textul dramaturgului un document de istorie teatrală, nu şi cauzele şi nemulţumirile ce năşteau la vremea aceea verva lui Sebastian, care, lipsită de semnătură, ar putea foarte bine trece drept năduful unuia din contemporanii noştri. Şi, de fapt, exact această senzaţie, de déjà vu, déjà vécu, e ceea ce însoţeşte cel mai adesea întreaga lectură a acestei cărţi dedicate importantelor mişcări teatrale din interbelic şi perioada imediat următoare.
Teatralizarea şi reteatralizarea în România (1920-1960) este la origini lucrarea de doctorat a autoarei, iar în urmă cu cîţiva ani era anunţat să apară sub un alt titlu (Teatralizarea în România – modelul teatral interbelic) la Editura Paralela 45. Şi într-adevăr, cele mai multe pagini sînt dedicate dezbaterilor asupra spectacolului care traversează cei 20 de ani dintre războaie, moment esenţial pentru naşter