Vizita lui Vladimir Bukovski în România la sfârşitul anului trecut a avut darul să-l indispună pe Preşedintele României: faimosul disident rus, una din marile conştiinţe ale perioadei postbelice, a afirmat că în decembrie 1989 n-a avut loc în ţara noastră o revoluţie, ci o lovitură de stat regizată de Moscova. Preşedintele Ion Iliescu a declarat că a fost dezamăgit de consideraţiile lui Bukovski, o personalitate pentru care până în acel moment avusese o foarte puternică simpatie - mă întreb de ce, în acest caz, nu l-a invitat nici-odată la Cotroceni? - şi că asemenea prezentări ale evenimentelor care au condus la răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu dovedesc “incultură politică”! Şi auzind vorbele prezidenţiale, dintr-o dată, am avut conştiinţa unei realităţi teribile pentru mine: sunt un incult politic! Totuşi mi-am spus, parcă mai citi-i şi eu ceva din clasici ai gândirii politice universale începând cu Antichitatea. Atunci, cum se explică incultura care mă caracterizează? Recunosc, n-am prea studiat în timpul facultăţii şi nici după aceea bibliografia obligatorie pentru cursurile de socialism ştiinţific: când am luat în mână faimoasele Caiete Filozofice ale lui Lenin, n-am puut face altceva decât să zâmbesc indulgent: prea erau stupide; în ceea ce priveşte Materialism şi empiriocriticism mi s-a părut a fi un amalgam indigest şi confuz, bun să-i impresioneze pe semidocţii convinşi că-i “scris adânc”; de aceea, m-am cam vindecat să-i mai citesc pe clasicii marxism-leninismului, mai ales pe cei sovietici; cât despre discipolii lor autohtoni, nici nu se punea problema. Aşa că, în cazul în care cultură politică înseamnă cunoaşterea operelor clasicilor gândirii comuniste, trebuie să-mi recunosc public incultura. Dar acum, când vorbele prezidenţiale mi-au revelat cumplita realitate, aşa incult politic cum sunt, mi-am depănat nişte gânduri despre ce s-a întâmplat în ace