Nu orice tipărire a unei teze de doctorat în muzicologie are girul valorii: încetul cu încetul, din cauza rigorilor avansării academice, doctoratul obligatoriu pentru cadrele didactice a produs titluri de doctor în serie şi o puzderie de teze. Nu multe din acestea duc până la capăt, cu toate cerinţele aparatului ştiinţific, o idee nouă, sau cel puţin o abordare nouă a unei idei vechi. Personal, le găsesc semnificative în special pe acelea care acoperă diverse pete albe în sistematica muzicologică românească, printr-un racord neforţat la modernitatea gândirii universale.
La sfârşitul anului 2003, au apărut mai multe volume care la origine fuseseră teze de doctorat. Mă voi opri la trei dintre ele, pentru o privire asupra diversităţii domeniului, asupra interdisciplinarităţii, şi pentru a ilustra cum gândesc muzicologi aparţinând unor generaţii diferite: Francisc László, Béla Bartók şi muzica populară a românilor din Banat şi Transilvania, Cluj-Napoca: Eikon, 2003; Despina Petecel Theodoru, De la mimesis la arhetip, Bucureşti: Editura Muzicală, 2003; Antigona Rădulescu, Perspective semiotice în muzică. Aspecte ale narativităţii în Sonatele pentru pian de Beethoven. Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Muzică, 2003.
Observ în primul rând cum cartea profesorului clujean Francisc László (distinsă cu Premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor pe 2003) acoperă - într-o măsură rar întâlnită la noi – genuri diverse ale cercetării. Istoriografia, studiul arhivelor şi studiul de schiţe componistice (aşa-numitul, de către americani, “compositional process”), etnomuzicologie, analiza muzicologică, şi, nu în ultimul rând, istoria ideilor: toate acestea sunt ramurile principale ale muzicologiei contemporane regăsite în ansamblul tezei despre Bartók.
Acribia, ordinea sistematică sunt atributele principale ce reies pregnant înc
