Interlocutor de şarm şi avocat cu vervă oratorică de invidiat, Ionel Teodoreanu îşi păstrează şi ca „romancier – poet” exuberanţa unui temperament perpetuu adolescentin. Născut la Iaşi, în 6 ianuarie 1897, moare la Bucureşti din cauza unui infarct la 3 februarie 1954, chiar în ziua în care cei doi băieţi gemeni ai săi împlineau 33 de ani. Încadrat de T. Vianu în cel de „al treilea realism” (după iniţiatorii Filimon, Negruzzi, Ghica şi continuatorii cu şi mai răspicate ambiţii de întemeiere D. Zamfirescu şi Delavrancea), Ionel Teodoreanu face o figură aparte în „corul de solişti” ai perioadei interbelice. Debutează în 1919 cu Jucării pentru Lily în revista Însemnări literare şi, din pricina metaforelor în exces, i se prezice „o curîndă istovire”. Predicţia nu se împlineşte iar ulterior, ca orice bun avocat, scriitorul o va folosi repetat ca pe o mostră de aproximaţie a actului critic. Dar anul 1919 nu este doar cel al primei ieşiri la rampă în focurile de artificii ale freneziei metaforice. Acum i se trasează şi conturul vieţii sale viitoare: promovează examenele pe trei ani ale Facultăţii de Drept din Iaşi, luîndu-şi, fără umbră de efort, diploma de avocat şi-l cunoaşte pe G. Ibrăileanu, mentorul Vieţii româneşti, la care tînărul debutant va găsi cel mai statornic „vînt din pupa” pentru temerarele-i peripluri scriitoriceşti. Zelul într-ale studiului este răsplătit prin căsătoria din 15 februarie 1920 cu Lili Lupaşcu (viitoarea condeieră Ştefana Velisar). Ionel Teodoreanu începe şi îşi termină viaţa de adult egal şi responsabil dăruit familiei (în 1921 i se nasc cei doi gemeni pe numele de alint Gogo şi Afane), avocaturii, considerată cu simţ pragmatic „profesiunea remuneratoare” şi literaturii, „reverie irezistibilă”, „colindul întru vis, haiducia prin mine însumi”. Liric incurabil, autorul Medelenilor scrie permanent cu două vîrfuri, unul în real şi celălalt î