De cîţiva ani, în paralel cu preluarea comercial-publicitară a „Zilei Îndrăgostiţilor” şi cu invocarea patronului ei, Sfântul Valentin, circulă tot mai intens şi propunerea – publicitar-naţionalistă - a „echivalentului local” al sărbătorii, sub numele de Dragobete. Discursul orgoliului naţional a instituit chiar o competiţie între două personaje simbolice care îşi dispută aceeaşi funcţie: occidentalul Valentin şi autohtonul Dragobete (“Dragobete: iubiţi-vă româneşte!”, VIP 8, 2003, 16-17).

Pentru unii, punerea în circulaţie a acestui nume propriu constituie de la sine un argument suficient de convingător al existenţei unui personaj de mitologie populară românească. Cu multă imaginaţie şi aplomb, Dragobete e prezentat ca un „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (...), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”; „D. este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar, EFCR, 1997; s.n.). Comicul involuntar al acestei descrieri sporeşte prin fixarea doctă, aparent foarte riguroasă, a familiei mitologice a personajului: numitul Dragobete ar fi „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică” (id.ib., s.n.). Punînd pe al doilea plan denumirea sărbătorii (Dragobete este şi „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”, id. ib., s.n.), dicţionarul citat prezintă ipoteze neverificabile ca şi când ar fi adevăruri absolute. În Mitologia română (din 1985) a lui Romulus Vulcănescu, voinţa de a constitui un „panteon autohton” exista deja, dar discursul rămînea mai ponderat: Dragobete, „făptură mitică”, fiind în primul rînd „tînăr, voinic, frumos şi bun”.

Mai puţin entuziasm mitologic găsim în cercetările vechi de folclor;