În legătură cu Ana Blandiana se pune din nou chestiunea scriitorului-cetăţean. Adică cea a implicării noastre în viaţa civică, taxată de unii drept o absenţă de la masa de scris, o dezerţiune dacă nu chiar o impostură. Cu cîtă astuţie încearcă a întoarce lucrurile pe dos cei cărora nu le convine o anumită atitudine a scriitorilor şi care se străduiesc, în consecinţă, a produce o stare de confuzie! Căci dezerţiunea nu este oare mai curînd a celor ce-şi înfundă capul în nisipul acceptării amorfe, al tăcerii confortabile, decît a creatorilor care iau cuvîntul în agora, asumîndu-şi un şir de dezagremente? Nici de impostură n-ar putea fi vorba, deoarece scriitorul cu prestaţie civică onestă îşi apără astfel însăşi condiţia specifică, atît de frecvent ameninţată nu doar de contextul totalitar, ci şi de cel al unei societăţi „de tranziţie”, atît de puternic marcată de reziduurile totalitarismului. Şi atunci? În spatele imputărilor făţişe ca şi a lacrimilor de corcodil vărsate în cel mai „apolitic” stil pentru, vezi Doamne, timpul irosit al omului de artă, se ascunde reflexul ideologic al dirijismului. Un reflex intolerant, chiar dacă, acum, căptuşit cu o verbozitate „democratică”. Cine nu e cu noi, îşi zic „apoliticii”, e împotriva noastră. Pretinzîndu-li-se oamenilor scrisului să se ţină departe de politică, e urmat un făgaş postideologic, întrucît, în ciuda aparenţelor contrarii, nici în comunism aceştia n-aveau voie a adopta o poziţie politică reală, nefiind acceptaţi decît în roluri de marionete trase de sfori propagandistice. De facto, „apoliticii” sînt teribil de iritaţi de cei ce exprimă opinii cetăţeneşti pe cont propriu. De cei ce stînjenesc jocul lor conjuncturalist, adeziunea lor politică mascată, ca şi tendinţa lor de-a monopoliza raportul intelectualităţii cu sfera politică.

Ana Blandiana ilustrează din plin acest impact dintre falsul apolitis