Un fenomen destul de răspîndit, şi nu de azi-de ieri, este ceea ce s-ar putea numi orbirea critică. Nu mă refer la cazurile, frecvente şi ele, de receptare greşită a valorii unor opere sau scriitori, ci la o formă mai banală, dar şi mai greu de explicat, de cecitate: şi anume aceea de a nu vedea pur şi simplu, într-un text, un pasaj, o replică, şi de a-ţi clădi interpretarea pe „absenţa” lor. Dacă intuiţia valorii nu ţine, în definitiv, doar de gustul personal al criticului, ci şi de standarde de epocă, de mentalităţi culturale ori de mode, orbirea, la propriu, despre care e vorba mai departe pare mai degrabă (şi până la proba contrarie) o lectură proastă decît o incompetenţă, şi de aceea nici un critic nu e scutit de ea. În principiu, o close reading, precum aceea recomandată de criticii americani din anii ’30 ai secolului trecut, ar trebui să-i cruţe pe practicanţii meseriei de neatenţii grave. În fapt, nu se întîmplă aşa. Ca şi Homer, criticul aţipeşte şi el din cînd în cînd. Sigur că, uneori, neatenţia se poate explica şi ne putem da seama dacă ea este primară sau secundară. Exemplele de propagare în timp a unor lecturi cu omisiuni, dovedite prejudecăţi curente, sînt nenumărate.

Un astfel de exemplu este acela, pe care l-am comentat recent, al interpretării maiorescienelor „forme fără fond” doar pe baza unor fraze din articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, trecîndu-se cu vederea (iată de ce numesc fenomenul orbire critică!) alte fraze din acelaşi articol, şi mai ales un întreg pasaj concluziv din Direcţia nouă în cultura română. Fără doar şi poate, comentatorii ar putea susţine că Maiorescu însuşi şi-a corectat, după patru ani, cîţi despart în timp cele două articole, ideile din cel dintîi. Tot ce pot spune este că Maiorescu a constatat probabil că nu fusese citit ca lumea şi a făcut precizările de rigoare. Dar asta nu scuz