Dezamăgit, ca mulţi dintre români, de guvernarea Convenţiei Democrate, nu pot să nu observ, totuşi, diferenţa enormă dintre ce s-a petrecut între 1996 - 2000 şi dezmăţul moral, placat pe-o nesimţire deşuchiată, din ultimii patru ani. Amatorismul enervant şi ineficienţa cronică, combinate cu nefericita inspiraţie de-al propulsa la Cotroceni pe Emil Constantinescu, au indus ideea că democraţia nu poate fi o soluţie în România. Că singurul mod de-a conduce ţara e lovind cu pumnul în masă şi punând căluş vocilor din opoziţie. Nu aduc nici o imputare pesedeilor: asta ştiu şi asta fac de când există. E suficient să priveşti mutrele personajelor reprezentative, pentru a ghici linia partidului: un cleptocratism cinic şi brutal, provenit din subsolurile golăniilor de cartier şi din voioşia tâmpă a prostului ajuns staroste peste sat.

Chiar şi în aceste condiţii, pasivitatea foştilor componenţi ai CDR te scoate din minţi. Nu s-a găsit nici un lider să spună, sus şi tare, că succesele internaţionale ale României au fost pregătite în intervalul în care s-au aflat ei la putere. Liberul acces în spaţiul Schengen, paşii hotărâţi spre NATO, conducerea de către diverşi politicieni români a unor organisme politice internaţionale sunt realizări pregătite de guvernarea anterioară. Tăvălugul pesedist a făcut însă ravagii, reducând memoria societăţii la o jalnică tabula rasa. Fruntaşii fostei coaliţii continuă să se urască atât de intens, încât nu-şi dau seama ce-ar fi putut câştiga din restabilirea adevărului.

Nici acum, când dezastrul s-a cronicizat, n-au renunţat la vechile metehne. Recentul exemplu al lui Petre Roman — personaj ce-a sucombat sub greutatea trufiei şi impertinenţei maladive — e tipic pentru sindromul amintit mai sus. Rănit de moarte, fostul Caudillo de Dâmboviţa, încearcă să tragă după sine, în mormânt, o pradă cât mai mare. Nu-l cred atât