* Julio Cortázar, Manuscris găsit într-un buzunar şi alte povestiri, traducere, selecţie şi note de Tudora Şandru Mehedinţi, colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2004. Dintre sudamericani, Cortázar a influenţat, poate, cel mai profund literatura ultimelor decenii. Mai clar decît Márquez, mai direct decît Llosa, mai insidios decît Borges, mai durabil decît Bioy Casares, Cortázar a presărat, fără voie, în urma lui zeci de Rayuele, sute de povestiri fantastice şi onirice impregnate de suprarealism şi de existenţialism, mii de teze de doctorat care mărunţesc doct nu doar personajele, intriga şi influenţele, dar şi viziunea. Cortázar a fost, mai mult decît oricare dintre sudamericanii boom-ului, iubit şi "continuat" - nu doar în Americi, ci şi în Europa, unde a trăit pînă la sfîrşit, în 1984 - în spiritul, dar mai ales în litera lui. Nu spunea chiar el că adevărata evoluţie în scris înseamnă să ajungi să scrii prost după ce ai scris bine, să uiţi, în febra căutării, de stil, de decenţă şi de reflexul (argentinian) al "scrisului frumos"? Dacă i-ar trece cuiva prin minte să evalueze influenţa lui Cortázar asupra literaturii române de la optzecişti încoace, am avea destule surprize. Nu întîmplător, prima selecţie de povestiri cortazariene a apărut (în 1969) în traducerea oniricului Dumitru Ţepeneag (şi a Irinei Ionescu). Şi, la fel de puţin întîmplător, Cortázar n-a mai apărut în volum, în româneşte, decît după 1989. Deşi, la urma urmelor, printre scrierile lui Cortázar s-ar fi găsit destule lucruri "pe linie", de la romanul "revoluţionar" Cartea lui Manuel sau Nicaragua, atît de violentă dulce la articolele politice. Abia în 1991, Coman Lupu şi Andreea Vlădescu au tradus volumul de povestiri Cineva în trecere pe aici (sub titlul Feţele medaliei) şi microromanul Premiile (Cîştigătorii); în 1994, Luminiţa Voina-Răuţ a mai tradus încă opt povestiri, în colecţ