Cu o uşurinţă şi o seninătate care mă lasă uneori cu gura căscată, iar alteori mă îngrozesc de-a dreptul, aud vorbindu-se de cel puţin două-trei ori pe zi despre sfînta schimbare de mentalitate. Pierde echipa naţională de fotbal un meci decisiv? E clar, e nevoie de o schimbare de mentalitate. Avem probleme cu integrarea în Uniunea Europeană? Mentalitatea e de vină. Îşi bat românii nevestele? Tot de la mentalitate ni se trage. Votăm strîmb şi fără să gîndim? Mentalitatea, neică... Despre schimbarea de mentalitate vorbeşte toată lumea. Oamenii politici, oamenii din piaţă, ziariştii, oficialii europeni, toţi invocă schimbarea de mentalitate ca şi cînd ar vorbi despre schimbarea bateriilor la telecomandă. Şi pentru că expresia înglobează doze suficiente de ambiguu, mister, seriozitate şi preţiozitate, e rostită aproape de fiecare dată cu ton grav, apăsat, ca şi cînd ar fi revelat însuşi secretul bine păzit al vieţii drepte şi veşnice. Uitaţi-vă atent la cei ce vorbesc despre schimbarea de mentalitate: o cută lungă şi groasă le brăzdează fruntea, vocea li se schimbă, ochii mijesc în aşteptarea rostirii. Cînd pronunţă expresia schimbare de mentalitate, li se pare că lumea întreagă ar trebui să stea în loc pentru cel puţin cîteva secunde. Doar se vorbeşte despre lucruri importante şi grave, ce mama naibii! Schimbarea de mentalitate e leitmotivul existenţei noastre din ultimii paisprezece ani. Căderea comunismului ne-a lăsat anchilozaţi în gîndiri nefireşti şi strîmbe, prin urmare a fost nevoie de inventarea măcar a unei expresii care să ne salveze de la durerea şi jalea care ne cuprindeau de fiecare dată cînd ne priveam şi încercam să ne înţelegem unii pe alţii. Cum să justifici mineriade, jocuri piramidale sau activişti aleşi în fruntea statului? Nu, nu, în nici un caz să nu vorbim de prostie sau manipulare, ci de o necesară schimbare de mentalitate ... Din anii '90