Incidentele de-acum două săptămîni din comisiile Parlamentului European (Bruxelles, rue Wiertz B-1047) au iluminat nu o dată, ci de două ori realităţile româneşti. O dată în mod direct, pentru că amendamentele discutate acolo (adopţii, justiţie, birocraţie, corupţie etc.) conturează, la un loc, imaginea scorojită a unei Românii cam ezitante, ca să nu zic chiar îndărătnică. O ţară care cere fonduri, dar nu ştie să le utilizeze. O ţară ce semnează moratorii pe care nu le respectă. O ţară cu mari progrese în statistici, dar ai cărei cetăţeni inundă pieţele marilor capitale. Nu doar pentru furt şi cerşit, cum zic răuvoitorii, ci şi pentru a oferi prostituate şi manele viitorilor concetăţeni europeni. O ţară unde, vorba Liei, banii se scurg prin crăpături. O ţară care livrează doar fotbalişti la bursa personalităţilor. O ţară fără prea multe merite, dar cu pretenţii bine precizate. Dar pentru noi toate lucrurile astea sînt de mult cunoscute. Nu e zi în care să nu adaugi pe răbojul disperării măcar un fapt, un nume sau o declaraţie profund scandaloasă. Dacă ai naturelul simţitor, nu se poate să nu ai un şoc de fiecare dată cînd deschizi ziarul. Aşa că deznodămîntul bruxellez nu avea cum să fie o surpriză. Cît priveşte reacţiile oficialităţilor dîmboviţene, ele fac parte dintr-o strategie de lungă şi strălucită tradiţie. Strategia milogelii. Lăsînd la o parte exemplele de tîrguială din istoria naţională, aş enumera simptomele manifestate la nivel mic. Elevul chiulangiu care îşi smulge părul pentru un amărît de cinci. Salariatul care se vaită pentru o mărire, nu pentru că ar munci mai mult sau mai bine, ci pentru că "cine ştie, poate ţine". Cerşetorul care te vînează prin staţii, invocînd boli şi călătorii imaginare, ministrul care cere fonduri. Sigur, nu pentru el, ci pentru alegătorii pe care-i are în parohie! Etc., etc. Această prefăcătorie e întotdeauna apanajul c